”PLÂNG PE PATUL MEU DEȘTEPT”

Adi Cristi

Constantin și Elena ne aduc din nou în fața petrecerii. Ar fi trebuit să fie vremea cireșelor, vremea în care primăvara se pregătește să se predea căldurilor verii. Dacă tot am vorbit despre cireșe, e bine să precizez că nu mă refeream la acelea pe care le găsim prin piețele orașelor, la prețuri greu de imaginat, chiar dacă, în numai câteva zile, acestea au coborât vertiginos de la 100 de lei pe kilogram la 50 de lei (sic!) Și acest amănunt ne duce în zona imposibilului, acolo unde România se simte bine, este la ea acasă, indiferent de cine ne trece pragul.

Sfinții Constantin și Elena, fiul și mama, fostul  împărat roman între 308 și 337, respectiv mama acestuia, ce a trăit  între anii 248 – 329, au reușit timp de 1678 de ani să dea numele multor semeni de-ai noștri, invocându-se meritele la readucerea creștinismului în prim planul preocupărilor vremurilor. ”Sfinții Împărați Constantin și Elena este o sărbătoare în calendarul bizantin (folosit de Bisericile Ortodoxe și de Bisericile Unite cu Roma, fixată pe data de 21 mai. Sărbătoarea îi evocă pe împăratul Constantin cel Mare și pe mama sa, Elena, augusta. Aceasta a fost o femeie deosebit de credincioasă și cunoscută pentru pioşenia ei. A înfăptuit pelerinajul în Palestina și în provinciile răsăritene, fiindu-i atribuite găsirea moaștelor Sfintei Cruci a lui Hristos și aflarea rămășitelor celor trei magi. Se spune că, în timp ce era în pelerinaj, a văzut nişte oameni ce duceau un mort pe o colină unde erau trei cruci. Aceştia îl apropiau de fiecare dintre ele. Ajungând la ultima, când mortul a atins crucea, a înviat. Aşa a fost descoperită crucea pe care a fost răstignit Hristos”.

Reamintesc acest memento istoric pentru a găsi acel numitor comun necesar împăcării, mântuirii, redescoperirii iubirii dumnezeiești, atât de mult ignorate, părăsite sau chiar uitate, în tumultul zilei de azi. O astfel de sărbătoare mai poate trage viața de fustă sau să-ți atingă umărul a atenționare, mai poate să  te trezească din hipnoza zilei vândute pe treizeci de arginți. Credința adusă la stadiul de pioșenie încearcă să ia fața cel puțin pentru o zi, realității însângerate a timpului prezent, să schimbe starea de încrâncenare a cetățeanului, în momentul în care acesta face un prim pas afară din casă, intrând în tumultul timpului prezent, când instantaneu uită de sine, pierzându-se în măcelul diurn al supraviețuirii.

Credința ne dă această șansă pe care nu reușim să o ținem mai mult lângă noi, chiar și numai pentru că majoritatea este obsedată de nevoia de a se dedica vieții de zi cu zi și mai puțin vieții spiritului care ne păstrează credința în tiparele mântuirii prin iubire, rugăciune, și pocăință.  Dacă ar trebui să concluzionăm, în urma acestui tip de comportament, nu departe de noi se situează dezamăgirea, lipsa de speranță, neșansa, cum nu departe de noi va fi tot timpul ispita de a părăsi calea cea dreaptă și de a ne lăsa ocupați de iluziile plăcerii.

Încă nu am capacitatea de a crede în  miracolul credinței aplicat asupra destinului unui popor.  Exemplele de înmulțire a peștelui, transformării apei în vin sau învierii lui Lazăr nu au puterea de convingere că astfel de miracole, astfel de puteri ar putea să schimbe și destinul unui întreg popor, să-l învie sau să-l transforme, fie și în vin.

Aceasta este hiba care poate fi un argument de îndepărtare de cele sfinte și de îngrămădire în birturile țării, spații destinate mai mult vorbirii decât consumului, ceea ce nu ar trebui să ne facă să credem că țăranii noștri sunt abstinenți. În crâșmele patriei băutura este un pretext care merge destul de bine, mână în mână, cu vorbirea despre țară, guvernare, bandiți și hoți, hăhăitori și blonde de la Golden Blitz.

Viața de zi cu zi nu ocolește sărbătoarea religioasă, o respectă, o cinstește, o primește cu brațele deschise, o invocă și, mai ales, o ține la masă pe locul oaspetelui de seamă. Multe Elene și Constantini ne sunt conaționalii cărora le spunem: La mulți ani!

Tot astăzi vorbim și despre Ziua Eroilor și Înălțarea. Prin Decretul-lege nr. 1693/4 mai 1920 s-a stabilit ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită în fiecare an cu prilejul zilei Înălțării Domnului, iar România a devenit prima țară care îi comemorează în aceeași zi pe eroii străini și pe cei români. Vorbim astfel, în această zi, despre comemorarea bărbaților și femeilor care au murit în timp ce serveau în forțele armate.

Trebuie să recunoaștem că dacă românii ar găsi să sărbătorească 365 de zile pe an, cred că ar mai fi o șansă de deșteptare eminesciană, surprinsă de poet în poemul Kamadeva. ”Și de-atunci în orice noapte / Plâng pe patul meu deștept”.