EMINESCU NU A MURIT

Adi Cristi

A mai murit și astăzi Mihai Eminescu. A murit, putem spune, sau a trăit în același timp, în ultimii 126 de ani, ca și cum ar fi fost tot timpul prezent. Mihai Eminescu face parte din categoria acelor morți vii. Acelor oameni trecuți la cele veșnice, fără a ne părăsi. Poate, dacă ar fi să facem o cercetare riguroasă, am descoperi faptul că despre Mihai Eminescu s-a vorbit mult mai mult după moartea sa. În 126 de ani s-a vorbit mult mai mult despre el decât în cei 39 de ani de viață, chiar dacă în mormânt nu a încăput un Mihai Eminescu mai mare decât a fost cel care a plecat dintre noi, mult mai repede decât ne-am fi așteptat, așa cum și Nichita Stănescu a plecat dintre noi, pe când încercam să ne obișnuim cu geniul său, să-i conştientizăm palpabila măreție.

Astăzi ar trebui să ne comportăm cu acea condescendență necesară comemorării, aducerii aminte, omagiului datorat nemuririi celui despre care vorbim. Mihai Eminescu a fost unul dintre acei aleși ai lui Dumnezeu, asemenea lui Iisus Hristos, care au reușit să învingă moartea. Au învins moartea și uitarea, rătăcirea și pierderea în neunde, prin ceea ce a scris, prin ceea ce a lăsat moștenire unui popor născut în limba pe care el a creat-o!

Mihai Eminescu a ajuns astăzi să fie creșterea sau descreșterea speranței la români, între extaz și agonie, între suferință și bucurie.

Astăzi nu mai vorbim despre acel Eminescu rătăcitor prin Parcul Copou, sau pe strada Sărărie, spre bojdeuca lui Ion Creangă, astăzi vorbim despre acel Eminescu recreat de poezia sa căreia i s-au descoperit profunzimi încă neexplorate.

Din nou Oda în metru antic ne coboară în această mină de aur, naționalizată în numele geniului poporului român: ”Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;/Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, /Ochii mei nălţam visători la steaua/Singurătăţii. // Când deodată tu răsărişi în cale-mi,/Suferinţă tu, dureros de dulce/Până-n fund băui voluptatea morţii / Ne-ndurătoare.//Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/Ori ca hercul înveninat de haina-i;/Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/Apele mării.//De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,/Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări/Pot să mai re-nviu luminos din el ca/Pasărea Phoenix?//Piară-mi ochii tulburători din cale,/Vino iar în sân, nepăsare tristă;/Ca să pot muri liniştit, pe mine/Mie redă-mă!”

”Pe mine/Mie redă-mă!” – împroprietărește-mă cu mine, dă-mi această șansă de a-mi deveni propria mea proprietate, de care să dispun după cum mă taie capul sau după cum îmi va dicta inspirația, fără ca să mai țin cont de un eventual semen. Această libertate asumată ascunde nu partea facilă a lumii, ci, din contra, descoperă marile profunzimi ale libertății de a te cunoaște și dincolo de acele limite, de altfel convenţionale, fără ca cineva să și le asume.

Mihai Eminescu nu a murit. Chiar și această propoziție pare atât de neajutorată, de banală și chiar strălucitoare printr-o superficialitate monotonă. Ne place să credem că mortul, la căpătâiul căruia ne așezăm, nu a murit. Că el încă mai trăiește și va mai trăi cât memoria noastră îl va păstra, cât noi vom continua să vorbim despre el și mai puțin cu el. Mortul nu a murit, chiar dacă îi știm ultima adresă de la Belu, cu număr de parcelă cu tot, chiar și cu vecinii care-l înconjoară. Vorbim despre Mihai Eminescu nu pentru a ne afla în treabă. Nu vorbim despre Mihai Eminescu doar de două ori pe an, pe 15 ianuarie și pe 15 iunie…Vorbim tot timpul, în fiecare zi, oră, minut, secundă…Dacă ar fi contabilizat de câte ori rostim numele lui Mihai Eminescu, sunt sigur că milioanele de ori de rostire ne confirmă faptul că poporul român, România, sunt entități ale universului Mihai Eminescu.

Marin Sorescu l-a identificat pe Mihai Eminescu pe când acesta nu ar fi existat: ”Eminescu n-a existat. / A existat numai o țară frumoasă/La o margine de mare/Unde valurile fac noduri albe/Ca o barba nepieptănată de crai./Și nişte ape ca nişte copaci curgători/În care luna își avea cuibar rotit./Și, mai ales, au existat nişte oameni simpli/Pe care-i chema : Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,/Sau mai simplu : ciobani si plugari,/Cărora le plăcea să spună/Seara in jurul focului poezii -/”Mioriţa” și „Luceafărul” și „Scrisoarea a III-a”.//Dar fiindcă auzeau mereu /Lătrând la stâna lor câinii,/Plecau să se bată cu tătarii/Și cu avarii și cu hunii și cu leșii/Și cu turcii./In timpul care le rămânea liber/Între două primejdii,/Aceşti oameni făceau din fluierele lor/Jgheaburi/Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,/De curgeau doinele la vale/Pe toţi munţii Moldovei si ai Munteniei/Și ai Țării Bârsei si ai Țării Vrancei/Și ai altor țări româneşti.//Au mai existat și nişte codri adânci/și un tânăr care vorbea cu ei,/Întrebându-i ce se tot leagănă /fără vânt ?//Acest tânăr cu ochii mari, /Cât istoria noastră/Trecea bătut de gânduri/Din cartea cirilică in cartea vieţii,/Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,/Care îi ieşeau mereu fără soț.//Au mai existat și nişte tei,/Și cei doi indrăgostiți/Care ştiau să le troienească toată floarea/Într-un sărut.//Și nişte păsări sau nişte nouri/Care tot colindau pe deasupra lor/Ca lungi și mișcătoare șesuri.//Și pentru ca toate acestea/Trebuiau să poarte un nume,/Un singur nume,/Li s-a spus /Eminescu”.

Eminescu nu a murit. El există atâta timp cât va exista limba română vorbită de noi și de urmașii urmașilor noștri, în veacul vechilor, Amin!