O MICĂ DIFERENȚĂ DE OPTICĂ, DAR DE MARE CARACTER

Adi Cristi

Grecii ne-au pus pe gânduri. Ne-au arătat cât de lipsiți de demnitate putem fi, în condiții extreme. Ei au spus NU, noi am spus DA. Ei au refuzat să se sacrifice, noi an acceptat destinul mioritic, acela de a duce pe umeri tot ceea ce ne este dat, cu sau fără voia noastră. Dacă e să murim, atunci să murim! Dacă e să suferim, atunci să suferim! Dacă e să fim îngenuchiați, atunci îngenunchem!

Pentru noi nu a exista o altă opțiune decât aceea de a fi ascultători. Suntem la dispoziția aleșilor  și nicidecum aceștia nu sunt la dispoziția interesului nostru, înțeles ca fiind interesul național.

Grecii au refuzat umilința sacrificiului, chiar dacă de ea ar fi depins salvarea obrazului elen. Au riscat ca țara lor să fie considerată lipsită de încredere, astfel încât nu au dorit să cauţioneze, prin sacrificiul lor, greșelile guvernelor ce s-au perindat pe la Atena. Nu cred că de vină poate fi Platon sau Aristotel, Homer sau Herodot, cum ar putea să fie pasiunea cu care grecul știe să petreacă, fiind conștient că fiecare vremuri au câte un Călcâi a lui Achile, ce i-a făcut vulnerabili. Grecii nu au trecut prin comunism, grecii au inventat democrația care i-a ferit de gesturile totalitare și dictatoriale, ce au avut ca efect spulberarea demnității ca neam, transformarea popoarelor în populații, ușor de mânat din spate, precum mai sunt mânate turmele de capre și de oi.

Românii au trecut printr-un comunism dintre cele mai feroce și mai inumane regimuri politice, care nici măcar nu semăna cu ceea ce s-a întâmplat în Polonia, Cehoslovacia, RDG sau Iugoslavia. Nici măcar cu comunismul din China, de după Mao, nu am reușit noi să ne comparăm. Poate cu ceea ce s-a întâmplat și încă se mai întâmplă în Coreea de Nord, sau cu ceea ce s-a întâmplat în Cuba lui Fidel Castro,  mai putem spera că vom fi vindecați de o singurătate, nedreaptă într-o asemenea companie.

Noi nu putem fi greci oricât de multă prietenie am încerca să investim, oricât de puternică și de activă ar fi etnia greacă, ce a ales să trăiască în România. Noi vom fi încă multe decenii, de acum înainte, deformați în mentalitate de o falsă scară a valorilor, pe care comuniștii ne-au obligat să o folosim atunci când am evitat inexplicabil competiția.

Grecii știu să joace în tragedia antică, știu că în democrație valoarea supremă este libertatea, pe structura căreia se construiește demnitatea umană, ce nu poate fi negociată, ce nu poate fi vândută nici pe doi lei sau euro, nici pe orice altceva, atâta timp cât ea reprezintă, de fapt, bogăția supremă a unui individ. Nimic nu este mai de valoare decât demnitatea care te face stimat, credibil, de ținut minte, într-o lume în care reperele sunt din ce în ce mai puține, din ce în ce mai inexpresive. Deficitul de modele, necesare sistemelor de referință,  este una dintre racilele timpului prezent, timp atât de aglomerat și de învălmășit, prin care devine aproape imposibilă trasarea unui drum cu valoare de calea cea dreaptă.

Într-o astfel de situație, aparent fără ieșire, dominată de arbitrariu și de o latură emoțională confuză și primară, grecii vin și punctează decisiv, prin acest defileu, profund săpat de marelui pericol al falimentului de țară.

Traian Băsescu a salvat (să spunem) România, sacrificându-și poporul, în timp ce Alexis Tsipras și-a salvat poporul, sacrificându-și țara. În timp ce românii au simit sacrificiul până la sacrificiul suprem, Grecia, ca țară, va rămâne bine mersi, chiar și numai pentru că încă nu există practica falimentului de țară, mai ales când aceasta este populată de un popor demn și greu de manipulat, dacă nu chiar imposibil de șters praful cu el, prin cancelariile europene. O mică diferență de optică, dar de mare caracter!