24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
S-a mai întâmplat și altceva în România, mult mai grav decât am încerca noi să inventariem dezacordurile politice dintre actorii primei scene dâmbovițene. Ceva ce aparent poate fi confundat cu gâlceava balcanică a marilor noștri conducători. Un fel de plângere la Înaltele Porți, oriunde s-a afla acestea. De la porțile intereselor fiecăruia, la porțile de azi de la Bruxelles, acest Constantinopol modern al intereselor geostrategice ale fiecărei țări, oricum legate ombilical de marea familie a Uniunii Europene.
Într-o exprimare mai vulgară, dar mai pe înțelesul multora, se poate spune că: fiecare din cele 28 de țări ale UE au ajuns, mai mult sau mai puțin, să nu-și mai aparțină în totalitate. Chiar dacă, se spune în scris că toate cele 28 de membre ale UE sunt țări egale, cu drepturi egale, stând în jurul aceleaşi mese, fără a mai exista ”masa din bucătărie”, în realitate, dincolo de zâmbetele multicolore ale Angelei Dorothea Merkel sau ale lui François Gérard Georges Nicolas Hollande, există o lecție de dictare subterană, la care participă toate cele 28 de țări membre, pentru a lua notițe, neexistând astfel nici un comentariu de genul ”nu am știut cum să-mi rezolv tema pentru acasă”.
Președintele Klaus Iohannis, în comentariul lui Victor Ponta, se dovedește a fi un elev ascultător și Disziplinierte. I se cere ceva, el face ”acel ceva”, fără a se mai gândi la urmări, chiar dacă acestea sunt pe cale să ne coste mai mult decât ne-au costat celelalte exemple de lingușeală și de slugărnicie specifice epocii Băsescu. În epoca Iohannis limba germană este o limbă de casă, o limbă în care toate înțelegerile pot fi șoptite chiar la ureche, fără a mai fi nevoie de greșelile, datorate unei alte limbi, fie că este vorba despre engleză, fie că este vorba de capacitatea translatorilor de a găsi subtilitatea exprimărilor delicate, sau că este vorba despre felul în care mass media a reușit să prind din zbor o exclamație, o încruntare, o strângere de mână, mai mult ”a măcel” decât a salut. În condițiile aceleaşi limbi materne, totul se poate rezolva ”în familie”, chiar dacă rufele murdare aparțin unor popoare distincte, ale căror interese, într-o astfel de competiție, sunt divergente în zona câștigului.
Faptul că, președintele României, refuză să promulge Codul Fiscal, după ce Parlamentul l-a votat în unanimitate, inclusiv cu voturile Marelui PNL, partidul care l-a înșurubat la Cotroceni pe cvasianonimul Klaus Iohannis, e un semnal de alarmă, greu de ignorat. Oare de ce președintele României nu vrea ca țara sa (atât cât o percepe el să-i aparține și că face parte din ea) să iasă din incertitudine și nepredictibilitate? Ce interese ”îl mână-n luptă” și, mai ales, cu cine a decis să lupte?
Faptul că, acest Cod Fiscal oferea pentru prima dată în 25 de ani șansa omului de afaceri de a avea elementele necesare construirii unui plan de afaceri credibil, stabil, ferit de intervenții aleatoare (ale căror șocuri s-au demonstrat a fi devastatoare, nu numai pentru micii agenți economici, cât mai ales și pentru multinaționalele prezente în România, de genul Nokia sau Coca Cola), nu a convenit Europei, după cum avea să ne traducă Victor Ponta gestul stupefiant al președintelui Klaus Iohannis, surprins că nu promulgă legea care ar fi salvat România din bâlbâiala specifică aiurelii, care ne domină de un sfert de veac.
Am fi reușit și noi să nu mai fim percepuți asemenea zbaterii unei muște fără cap. Am fi avut și noi capul pe umeri, am fi devenit și noi o economie predictibilă, serioasă, puternică, tentantă, din ce în ce mai pregătită să intre în marea competiție europeană a celor care produc și nu doar a celor care consumă. O astfel de perspectivă, se pare că, a speriat puțin Europa care s-a dovedit a fi ineficientă și după asmuțirea dulăilor de la FMI sau de la Comisia Europeană în a discredita performanțele Codului Fiscal românesc. Într-o Europă plină de tensiuni, de genul Greciei (a se citi și Spania, Portugalia, Irlanda de Nord), nu este loc să se mai adauge un nou competitor, care să aibă și ceva de spus. Ar fi prea mult, ar fi prea periculos nu pentru Europa, cât mai ales pentru interesele naționale ale Germanei, Franței, Angliei, Italiei, de exemplu, țări ale căror economii încep să gâfâie, încep să dea rateuri de trei ori pe zi. România nu trebuie să iasă din logica majoritară a unei piețe de desfacere importante pentru produsele acestor economii, mai ale că ea demonstrează deja, prin ritmul de creștere al producției interne, prin constanta creștere a exportului produselor românești pe piața Uniunii Europene, că peste 20-30 de ani (deci nu mâine) poate deveni un actor important al țărilor UE, furnizor nu numai de securitate, cât și de produse made in România, pe piața de altfel liberă a Uniunii. Cu siguranță că nu vorbim despre o invadare de piață a Europei de ceea ce se va produce în România, dar putem vorbi despre o atragere a marilor firme germane, franceze, italiene, engleze în zona fiscală mioritică, zonă care și prin acest început, propus de noul Cod Fiscal, reușește să tenteze, reușește să schimbe direcția de dezvoltare și de reașezare a marilor producători europeni.
România poate să devină nu numai piață de desfacere, dar și spațiul de producție din care au de câștigat și românii și industriașii, dar, se pare că, au de pierdut piețele muncii din ţările mamă ale celor care sunt tentați să vină în România.
Indiferent de zbaterea lui Iohannis, Codul Fiscal va intra în vigoare, cu descalificarea PNL, acest partid ajuns să fie al muștelor fără cap, dacă ar fi să descifrăm zbaterile penibile ale Alinei Gorghiu și ale lui Cătălin Predoiu, de exemplu, în a demonstra că cei care au votat Codul Fiscal, nu erau ei, ci alții, poate chipurile lor, închise deocamdată din oglindă.
