24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Nici măcar intrarea în postul Adormirii Maicii Domnului nu ne ”extrage” din prejudecățile ajunse să fie reflexele noastre condiționate, atunci când suntem puși în situația de a ne gestiona agenda zilei. Planul general ne dă voie să punem canicula ca fundal, față de care am reușit să ne adaptăm, de la cromatică la lipsa de aer respirabil, fără a pierde din vedere accentul principal pe care trebuie să-l punem pe starea politică a națiunii române.
Există acea inerție (aflată în slujba mentalității acuzate, trecută pe lista a ce trebuie înlocuit), care ne dictează apăsat ceea ce avem de făcut pentru a ne identifica poziția și mai ales rolul pe care îl avem în comunitate. Nu neapărat în societate, cât mai ales în economia celor care se cunoscut între ei, a celor care reacționează ”în cunoștință de cauză”. Avem, astfel, două scene publice importante, față de care ne subordonăm timpul și interesul într-o mai mare sau mai mică măsură. Există scena politică și scena societății civile. Este adevărat, nu putem să nu observăm că cele două spații de manifestare sunt vădit disproporționale, nu ca întindere, cât mai ales ca interes. În timp ce dimensiunea impresionantă a societății civile (cu un potențial real de peste 22 de milioane de glasuri), produce o reacție anemică, aparent minuscula scena politică a țării, (ocupată doar de o alianță politică – PSD -UNPR-ALDE și un partid nou, obținut prin fuziunea prin absorbție a două vechi partide postdecembriste -PNL și PDL) produce o maximă gălăgie și agresivitate, paralizante pentru normalitatea unui stat de drept în care valorile sunt cele care ”fac jocurile”, gândind astfel realitatea sistemului axiologic, care decide atât direcția cât și câștigătorul.
Contrar acestor teorii, spațiul mioritic continuă să fie un spațiul atipic, un teritoriu în care norma nu contează, fiind lăsată la latitudinea facultativului, mult mai importantă și mai respectată ajunge să fie decizia conjuncturală, extrasă din înțelepciunea existențialistă: ”vorbăria lungă-i sărăcia omului”.
Nu am ieșit încă (și nici nu sunt semne de ieșire) din România lucrului prost făcut, chiar dacă noul președinte, Klaus Iohannis, ne-a spus și ne-a promis (este adevărat nu pentru ziua de azi și nici pentru ziua de mâine, ci exact pentru a treimia-șasesutea-șaizecișicincea zi de mandat prezidențial) o Românie a lucrului bine făcut.
Care să fie diferența? Vom avea o țară în care toate lucrurile vor fi bine făcute? O țară în care nu vor mai exista rebuturi, greșeli, pedepse, răfuieli? Doar în zece ani Klaus Iohannis va reușit să schimbe psihologia poporului român, pe care cercetătorii au identificat-o într-o zonă a dezastrului, aceea prin care se încearcă să se explice de ce ”poporul român este un popor de tâmpiți”? Ar fi prea mari așteptările pentru a se întâmpla așa ceva. Ar fi o cerere greu de onorat, așa cum s-au demonstrat a fi toate promisiunile electorale, în afara celor pe care actualii guvernanți sunt în stare să le bifeze ca fiind rezolvate. Nu toate, câteva, dintre cele mai spectaculoase, în sensul stabilirii unei relații de mulțumire din partea celor care sunt direct implicați în procesul alegerii, a votanților, față de care omul politic este chemat să dea seamă, o dată la patru ani.
Această modificare de atitudine, această ieșire din blazarea folosită ca zid de protecție de politicieni, a provocat o reacție violentă din partea omului politic din opoziție, cel care va trebui astfel să-și schimbe întregul repertoriu de scenarii necesare în alegerile locale și generale ale anului 2016. Astfel, atacul la persoană, de exemplu, este cel mai spectaculos, având forța de distragere a atenție de la un lucru important, de la o realizare importantă, doar pentru că acuzația poate să implice factorul monden în ecuație, factor ce se dovedește, pentru România,a fi, în continuare, distrugător. Este ca și cum alegătorul nu va mai acorda încredere celui care i-a săpat canalul de scurgere, de exemplu pentru că acesta a fost executat ”ca la carte”, într-un timp record, doar că alesul său a fost îmbrăcat în frac și cu papion, fără a folosi salopeta albastră de lucru și nici măcar casa de protecție.
Opoziția actuală, condusă, cum îi place chiar ei să se laude, de Alina Gorghiu, are acest handicap de surmontat. De a nu lăsa guvernanții să vină în fața alegătorului cu tema pentru acasă rezolvată. Este nevoie, pentru acest deziderat, ca Victor Ponta să fie provocat să-și dea demisia, mai ales că acesta și într-un picior și în două, le spune precum a spus morții soldatul Svejk, în poemul lui Marin Sorescu: La toate întrebările morţii / Svejk a răspuns aşa: / „Să mă pupi în fund”
