DE UNDE NI SE TRAGE RĂUL CEL MARE

Adi Cristi

Nu știu în ce fel de lume trăim. De la infatuare la ignoranță. Avem, se pare, orbul găinilor generalizat, mai ales în zona de decizie. În acest spațiul restrâns, dar foarte înalt, se consumă întreaga viață care contează a comunității. Aici se iau deciziile, aici se dispune cine trece mai departe și cine este tras pe ”linia moartă”. Cu cât reziști mai mult la putere, cu atât ești mai vulnerabil, cu atât ”căderea în greșeală” este mai sigură și mai de neevitat. ”Trăsătura esenţială a românilor este neîncrederea în oameni. Preocuparea pentru binele altora nu depășește zona familiei. Și tot românii caută puterea sociala, „dar în mod ipocrit, conform unei culturi colectiviste în care nu dă bine să arăți ca vrei să ieși din rând, își ascund această dorință sub masca modestiei și sacrificiului pentru alții (ex. ‘eu nu aș vrea puterea, dar oamenii îmi solicită asta…’)”. Concluziile aparțin unuia dintre cele mai importante studii din ultima suta de ani, „Psihologia Poporului Roman. Profilul Psihologic al Romanilor” – lucrare coordonată de reputatul psiholog Daniel David. Există astfel șansa găsirii unor explicații credibile și coerente față de ceea ce se întâmplă, în acest moment, pe scena publică a țării. În România ultimilor doi ani au devenit excepții județele în care președinții de consilii județene să nu aibă probleme cu Justiția, așa cum tot excepții au devenit primarii de municipii de reședință de județ care să nu fie chemați să dea cu subsemnatul la DNA. Nici măcar primarul General al Capitalei nu a scăpat de această stare inconfortabilă de a fi subiectul unui flagrant de luare de mită! Dacă ești om normal nu poți să nu te îngrijoreze faptul că anumite repere de reușită în viață sunt pur și simplu adunate cu mașina salubrității și vărsate în beciurile Poliției, chiar dacă, trebuie să fim cât se poate de sceptici, dar să o spunem, există pentru fiecare prezumția de nevinovăție.

Revenind la explicația științifică găsim un răspuns la dilema: Ce cred românii despre putere? ”Sub aspect psiho-cultural românii caută puterea sociala, dar în mod ipocrit, conform unei culturi colectiviste în care nu dă bine să arăți că vrei sa ieși din rând, își ascund această dorință sub masca modestiei și sacrificiului pentru alții (ex. ‘eu nu aș vrea puterea, dar oamenii îmi solicită asta…’).
Apoi, utilizarea puterii se face într-o paradigmă feminină, caracterizată prin discuții și căutarea consensului. Dar din cauza că cinismul social și scepticismul sunt ridicate, adesea aceste discuții spre consens sunt grevate de certuri/neînțelegeri, nu se ajunge la planuri concrete, iar leadership-ului adesea i se refuză respectul cuvenit (ex. carisma/valoarea)”. Ceea ce încearcă să ne comunice cercetătorul științific vine să acompanieze ceea ce descoperă cercetătorul penal, de această dată cercetarea fiind de profunzime și nu de suprafață, per individ și nu per masă de indivizi. Interesant este faptul că o cercetare penală poate să aibă în observație un individ sau un grup organizat de indivizi, care au conlucrat la producerea unei infracțiuni. Dar, rechizitoriul procurorului nu poate să stea la baza unei concluzii, care să privească un popor, așa cum studiul psihologilor clujeni încearcă să reactualizeze Psihologia poporului român, scrisă acum o sută de ani de Constantin Rădulescu Motru.

Și, totuși, dacă vom privi detașați, fără patimi și fără rezerve, munca tuturor procurorilor DNA din întreaga țară, adunând ideile comune din rechizitoriile produse, vom reuși să identificăm un numitor comun, după care acționează, dacă nu întregul popor român, atunci, cu siguranță, aleșii acestuia, ajunși în funcții de decizie, în contact direct sau indirect cu banul public. Această eventuală concluzie poate să provoace frisoane atunci când decidem să spunem că suntem un popor de tâmpiți, că suntem un popor de hoți, că nimic nu ne mai poate trezi, dacă am fi un popor de somnambuli.

De fapt, cine suntem? ”Profilul psihologic de suprafaţă este în unele segmente incomplet dezvoltat, neexprimând potenţialul pe care îl avem. Astfel, potenţialul ridicat pentru inteligența cognitivă/emoţională, creativitate și învăţare nu este valorificat. Structura de personalitate, adesea defensivă, susține uneori prea multe aspecte negative (ex. cinism/scepticism/mizantropie, etc.). Comportamentul este unul care nu se supune ușor normelor si regulilor.
Pe de alta parte avem o mare nevoie de a ne dovedi valoarea (potenţialul), ceea ce ne face competitivi în muncă; intr-adevăr, daca condiţiile socio-culturale sunt prielnice, competitivitatea se traduce și în performanță (ex. vezi performanța românilor din străinătate în mediul academic). Munca (ca modalitate de afirmare socială), familia (contextul siguranței) și religiozitatea (care ne dă sens si semnificație în viață) sunt cele trei repere majore care definesc viața românilor. Acestea sunt constrânse de o trăsătura cardinală a românilor, și anume neîncrederea în oameni; aceasta se generalizează de la străini la cunoscuţi/prieteni, excepţie făcând familia unde, dimpotrivă, compensăm cu o încredere foarte mare.

Iată de unde ni se trage răul cel mare, din neîncrederea în oameni! Și, atunci, dacă nu avem încredere, de ce ne întovărășim cu toți denunțătorii? Este aici nu numai neîncredere, dar și multă prostie, indiferent de câte școli au urmat respectivii!