HOLOCAUST CU SUFLETUL LA GURĂ

Adi Cristi

Oficiantul rostea rugăciunea:
Un strigăt înălțat din durere
asemenea porumbelului
plecat să vestească
aprinderea lumânărilor.
Bianca, Idel, Mirea, Roth, Karola, Bernard…
tăceri din care flacăra desena
cele șase colțuri ale stelei lui David.

Sub forma sufletelor
desprinse de trupurile batjocorite,
incinerate, strivite, sfârtecate, gazate
amintirile traversau păcatele lumii
căutând prin toate ungherele
iertarea

Oficiantul rostea rugăciunea:
Rugăciunea ne punea mâna la ochi
să nu ne iasă visele
să rămânem între noi
suflet lângă suflet
durere lângă durere
astfel încât
dispăruții noștri să simtă
strigătul care nu se vede
strigătul care nu se aude
să-l simtă cum se mai simte
Speranța
în fiecare dimineață
la prima ceașcă de cafea.

Oficiantul rostea rugăciunea
sau poate eu
scriind-o
o silabiseam cu glas tare
încercând să acopăr zgomotul asurzitor
rămas să ne strige
prin tăcerea milioanelor de suflete
ridicate la cer
pe scara de incendiu.

Oficiantul rostea rugăciunea
în timp ce la fereastră
s-a așezat holocaustul
cu sufletul la gură.