ROMÂNIA DE SUB PREȘ

Adi Cristi

Am ajuns să numărăm clipele, numărând morții. Din nefireasca așteptare mai cade o secundă, cât un fir de nisip, în golul deznădejdii, trădând după ea încă un înger cu aripile arse. Au murit 27 de tineri, 28 de tineri, 29 de tineri, 30, 31, 32…Nimeni nu poate să oprească această nemiloasă numărătoare, flacăra care continuă să ardă și după ce focul a fost stins.

România își revine încă o dată din căderea în România de azi. În România noastră în care trăim pentru a muri secerați, înainte ca fiecare din cei dispăruți să-și fi îndeplinit rostul lor în viață. S-a murit cântând ”Ziua în care murim”, cu exuberanța vârstei în care Infernul este o simplă poveste, o simplă provocare, prin care vârsta lor fragedă trece ca o flacără vie născând din monștrii, îngeri.

Din România de ieri a apărut din nou România de azi, care nu are cum să rămână România de mâine. Această trecere, din trecut înspre viitor, mai are o stare facultativă ce poate fi numită România de sub preș, țară ce-și scoate la vedere toate mizeriile, toate gunoaiele, toate șmecheriile, aranjamentele, scursurile, afacerile oneroase, nesimțirile, înțelegerile ”pe sub masă”, fărădelegile…plătite inevitabil cu vieți omenești, nevinovate. Această Românie putredă iese la iveală doar atunci când dăm peste moarte, chiar și atunci când, iată, nimeni nu a chemat-o! O astfel de Românie ne apare ca un mare furuncul, ca o infecție generalizată arsura căreia începem să ne dăm cu părerea, să ne minunăm, să ne facem că nu știm ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Această Românie insalubră suntem noi, toți. Cu mic cu mare, cu blazați și interesați, cu inimi deschise și inimi mârșave. Împreună formăm România care ne cutremură. România care ne ia la palme. România care ne împarte în eroi și asasini. Toți suntem vinovați pentru România pe care o avem, care nu are nimic în comun cu țara pe care ne-o dorim de 25 de ani de speranțe. De fiecare dată, când ne iese moartea în cale, ne oprim și lăcrimăm trezire, deșteptare, fără ca această stare să ne țină mai mult decât slujba de la groapă. După ultima lopată de pământ, ne întoarcem la ale noastre, la cele vechi, la România de azi, spațiul în care se întâmplă povestea vieții fiecăruia, fără a exista o garanție că peste câteva secunde nu va mai exploda un club, nu va mai cădea un motociclist într-o groapă nesemnalizată din mijlocul drumului, nu va deraia un tren, nu se va prăbuși un avion sau un alt autocar…Moartea există printre noi și noi ne facem că nu suntem noi, cei care încercăm să fentăm viața. Între timp guvernanții trec prin inima noastră cu antemergători, fiind mult prea plini de sine și mult prea importanți pentru a sta la rând la semafor. Demnitarii finlandezi, de exemplu, merg cu bicicleta la Parlament, fără ca cineva să sufere de sindromul persecuției. La noi nu există cultul umilinței, decât în fața camerelor de luat vederi, la moaștele sfinților, scoase în stradă ca la iarmaroc sau ca la spectacolul acestui început de nou mileniu.

Suntem mai mult ai lor decât ai noștri. Vrem ca lumea să ne strige numele, să ne ridice osanale, să ne facă să simțim cum ne putem înălța în ochii lumii, fără a invoca aripile de înger. Nu trebuie să fim îngeri pentru a crește, pentru a ne îmbogății cu sume pe care niciodată, într-o viață de om, nu vom reuși să le numărăm, leu cu leu…

Un astfel de dezastru ne pune cu picioarele pe pământ. Cu tălpile arse, cu sufletele arse, cu inimile arse, cu respirația arsă. Acest pârjol a început să sape gropile mai multor arși de vii, care până mai ieri erau trecuți în rândul celor rămași în viață, dar aflați într-o stare foarte gravă, 90 de răniți, cu un prognostic rezervat, din cei 184 de răniți.

Dacă am fi o țară solidă, cu o demnitate greu de îngenuncheat, o țară matură, un astfel de dezastru ar trebui de toți asumat, astfel încât de la președinte și până la Primarul General al Capitalei, via primul ministru (alias întregul Guvern), toți ar trebui să-și dea demisia, să-și pună mandatul la dispoziția țării. O astfel de atitudine ar avea efectul pe care îl poate avea apa asupra flăcărilor, stingându-ne orice urmă de lașitate, de gânduri ascunse, de şmecherii, lăsându-ne dezbrăcați de toate gândurile rele, fiecare purtându-și umilința gândului curat, dezinteresat, peste care altruismul să-și recapete strălucirea necesară servirii poporului, a patriei, a țării locuită de cei care au ales oameni de încredere, care să-i reprezinte, care să-și asume responsabilitatea pasului înainte, întru binele alegătorilor.

Un sfârșit de săptămână (care a înlăcrimat România, de această dată pentru că un club bucureștean a luat foc) a fost simțit în plin, până la leșin, ca un pumn în plex.

Oare ce ne mai așteaptă? Cine mai urmează? Care să fie următorul dezastru, care ne va mai aduce din nou în fața României de sub preș?