CINE SĂ CONDUCĂ ȚARA ȘI CINE SĂ MEARGĂ LA PUȘCĂRIE

Adi Cristi

Suntem dominați de răzbunare. De ură strecurată într-o neîndoielnică pedeapsă a semnului nostru, fără a apela la valorile judecății neutre, nepărtinitoare, fără resentimente. Suntem pedepsiți a trăi în cele două Românii, care nu se mai întâlnesc de mult, chiar dacă una se referă la cadrul legislativ, la gestul teoretic al gândirii conductorilor noștri, pentru ca cealaltă să decupeze pe cât posibil realitatea după contur a unei Românii reale, a unei Românii vii, Românie în care avem imaginea prin hublou a funcționării mașinii de spălat rufe. În locul rufelor murdare a fost pus poporul român, acest spectator gălăgios, care în ultimul timp a prins gustul actorului principal, a interpretului care schimbă monotonia previzibilului cu neașteptata stare de război, în care a ajuns astăzi societatea românească. Un război care nu angajează armatele, ci pur și simplu își extinde imaginea pe fondul unui conflict ce se duce la nivelul epidermei sociale, acolo unde strada capătă fluiditatea sângelui necesar vieții unui trup alocat individului, per cetățean.

Acest tip de peisaj cu poporul român la câmp vine să ne obosească, să ne dea sentimentul ”prea plinului”, antrenând deja în gol această realitate a alternanțelor la toate încercările sau demersurile de a produce și altceva.

Într-un final al disperării strada a sesizat că vinovatul principal pentru dezastrul autohton este clasa politică. Au început astfel ca străzile patriei să scandeze o aberație în conjunctura prevederilor constituționale: ”Fără partide politice, fără politicieni!” O astfel de realitate nu are cum să se ancoreze în viața reală a acestui timp, chiar dacă, pe fond, ea reprezintă singura soluție care nu a  fost încercată, în suita de alternanțe la guvernare.

Fără politicieni ar trebui tradusă nu neapărat fără partide politice, cât mai ales fără condiționările partidelor politie, la nivelul intereselor lor, urmărindu-se doar interesul general, doar acea cale în care să existe un fir verde ce poate fi urmat cu vădita intenție de a scoate țara la liman. Acest liman ar trebui înțeles sub forma ajungerii din urmă a Uniunii Europene, media performanțelor acesteia fiind targetul nostru ca țară, Or, așa ceva nu este posibil. Nimeni nu riscă să lase partidele politice fără obiectul muncii, fără cravaşa cu care ”se dă bice”, se stabilesc prioritățile și actorii principali ai administrării fondurilor. Cred că în România, comparativ cu celelalte țări din estul Europei s-a atins acest punct critic între influența clasei politice și reacția agresivă a cetățenilor scoși în stradă de ”cuțitul care a ajuns la os”.

Se poate vorbi astfel de falimentul partidelor politice, cel puțin în fața cetățeanului neobișnuit și mai ales nepreocupat cu prevederile constituționale, chiar și numai pentru că și această lege fundamentală a fost construită tot de politicieni, chiar dacă se invocă referendumul la care cetățeanul a luat parte, nu pentru a-și exprima punctul său de vedere, ci pentru a accepta sau nu întreaga construcție legislativă.

Pe fondul acestei breșe create în substanța încrederii cetățeanului în aleșii săi încep să se apară mari erori de fond și de atitudine față de mecanismele fundamentale ale statului de drept, cu ajutorul cărora funcționează statul democrat.

Astfel, în hei-rupism-ul creat, sunt ignorate principiile fundamentale statului democrat, care adună o sumă de atitudini inexplicabile, în condițiile unor drepturi și libertăți atacate brutal. A dispărut de câțiva ani, de exemplu, ”prezumția de nevinovăție”, dreptul la imagine, șansele egale în fața legii a oricărui cetățean, indiferent de poziția sa socială, averea sa, notorietatea sa. Mai mult, pe fondul unei corupții agresive, sufocante chiar, instituțiile statului de drept, abilitate de lege să lupte pentru apărarea legii, au ajuns să fie la rândul lor bănuite de privilegii inexplicabile, creându-se superputeri, de genul DNA, SRI, ICCJ, care sunt în stare prin comportamentul lor conjugat ”să facă legea” să ignore separația puterilor în stat, asumându-și din responsabilitățile executivului sau din cele ale legislativului.

Acest ghiveci instituțional la care s-a ajuns este de fapt factura care a șubrezit o democrație devenită între timp nefuncțională.

Prin fireasca protecție pe care Justiția o invocă, aceea a independenţei ei, s-a ajuns la transformarea celei de-a treia puteri în stat într-o ”putere imperialistă”, cotropitoare, ce tinde să formeze o juntă pregătită dacă nu să preia puterea în România, cel puțin să o influențeze, să o modeleze, după interesele ei, acelea cu ajutorul cărora să reușească să-și sporească influența dictatorială, stabilind cine să conducă țara și cine să meargă la pușcărie.