24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Să mai rămâne și astăzi în povestea lui Moș Crăciun. De fapt, nu atât povestea contează, cât mai ales felul în care fiecare dintre noi reușim să o înțelegem, să ne împrietenim cu eroii ei, să facem în așa fel încât realitatea să nu se împotrivească, să rămân credibilă atât cât ne face bine și ne calmează toate orgoliile rănite.
În preajma Sărbătorilor Crăciunului, a Nașterii Fiului Domnului, există, cu sau fără voia noastră, acel spirit care ne face mai buni, care ne ia de mână și ne ajută să trecem strada în noi înșine, în partea noastră de singurătate și de întrebare, spațiul în care bunătatea și mărinimia sunt la fel de firești cum noi înșine ne simțim în preajma gestului de a face daruri, de a da din bunătatea noastră celor din jur, cunoscuți sau mai ales necunoscuți, trecători sau oameni pe care nu reușim să-i memorăm pe parcursul resturilor zilelor din fiecare an trăit, memorat, bucurat sau chinuit.
Există această stare de bucurie nu neapărat în jurul nostru, teritoriul în care se moare înainte ca Moartea să ne cheme. Se moare mai mult din ”terorisme” decât din tema pentru acasă, pe care Doamna cu Coasa o are de rezolvat, conform calendarului, planului pe care ea îl duce la îndeplinire de când viața a început să ne ia în seamă. Din momentul în care am început să conștientizăm că trăim, am început să și murim, puțin câte puțin, sau brusc, cu viața curmată, dar bandajată cu expresia sterilă: ”Așa a vrut Dumnezeu”. Suntem legați ombilical de voința Domnului, față de care voința noastră rămâne neputincioasă. Dar, tot neputincioasă rămâne reacția noastră față de cel are ne omoară fără a fi Dumnezeu, fără a avea chemarea Domnului ca motivație, ca explicație dată la trecerea apelor Styxulu. Suntem prizonierii fatalității, a prezenței noastre într-un loc neadecvat, la un timp nepotrivit, astfel încât să fim incluși colateral în contabilitatea pagubelor unui dezastru. Dacă nu natural, atunci unul artificial, făcut de mâna omului, cu rea credință și direct intenționat de a ucide cu sânge rece cât mai mulți oameni, gândind că astfel aceste crime pot să atragă atenția, pot să fie înțelese ca un exemplu de ținut minte, ca un pasaj numai bun de intimidat restul lumii.
Terorismul actual aduce voința lui Allah în centrul atenției, încercând să promoveze jihadul (războiul sfânt) ca o soluție salvatoare pentru islam și nimicitoare pentru restul credințelor practicate astăzi în lume. Violența și crima nu au ce căuta în zona iubirii dumnezeiești, căci Dumnezeu e Unul, indiferent de Fiul Acestuia sau de prorocii care îl slujesc, având grijă de credincioșii și păcătoșii lumii, toți bucurați cu o viață de trăit.
Oamenii sunt buni sau răi, funcție de ce își propun să facă cu viața pe care o au de la Dumnezeu, înainte ca acesta să ne aducă aminte despre trecerea noastră prin viață ”din pământ v-am plămădit, în pământ vă duceți”. Nu moartea este problema, așa cum niciodată destinul nu trebuie ignorat, judecat sau luat ca atare ad literam. Știm că ne naștem pentru a muri, așa cum știm că moartea ne ajunge din urmă, pe fiecare în alt ritm, alt mod, cu o altă cerere de despăgubire.
Oamenii, în structura lor psihosomatică nu sunt obișnuiți să-și vindece slăbiciunile, trăind pentru a-și ucide semenul. De cele mai multe ori, moartea este un accident nedorit sau poate fi gândit în sensul voinței lui Dumnezeu, atunci când, printr-un astfel de final, se încearcă transmiterea unei învățături de minte. ”Ia seama, acesta este capătul drumului pe care ai decis să mergi!”
De Sărbătorile Crăciunului oamenii sunt chemați în jurul bradului, să ofere cadouri sau să primească daruri celor dragi, celor neajutorați, celor uitați în restul anului. Această aducere aminte vrea să fie o probă de reumanizare, această reanimare a spiritului, astfel încât să existe această probă de trecut obstacolele preaplinului, ale aroganței. Spiritul Crăciunului ne apropie cel mai mult de gestul simplu, de iubirea dumnezeiască, aplecarea sentimentelor până la suferință, așa cum se mai apleacă ramura unui copac până la pământ, fără ca trunchiul său să sufere de rușine. Povara singurătății, face din nepăsare otrava care ucide mai mult decât terorismul mondial, înstrăinându-ne în viață mai mult decât ne poate înstrăina un mormânt.
Sărbătorile de Crăciun ne aduc aminte că suntem vii, că avem emoții, un rezervor inepuizabil de fapte bune, de gesturi firești, dar strălucitoare, fără a consuma energie electrică, sclipici sau alte efecte speciale. Bucuria darurilor reușește de 2015 ani să păstreze prospețimea gestului și bucuria de a trăi iubirea în termenii simplității.
