Astăzi este o zi oarecare de 15 ianuarie, în care iarna parcă refuză să mai pătrundă. O zi rostogolită de calendar asupra noastră, în care fiecare și-a propus deja să facă ceea ce viața de zi cu zi îi cere. Unii merg în munți (să pună la cale destinul unui partid), alții merg să-și mai rotunjească veniturile, alții sunt atenți la nevoile aproapelui lor sau mai sunt unii (adevărat, din ce în ce mai puțini) care sunt atenți la modul în care este descoperită această filă de calendar, să nu care cumva să-i tulbure odihna Poetului Nepereche. Este o zi a poeziei, a culturii naționale. O zi în care ne aducem aminte că partea noastră de sensibilitate, de emoție se numește Eminescu. Chiar dacă este o zi de sărbătoare spirituală pentru neamul românesc, oriunde ar fi ajuns acesta, pe fond ea trebuie citită în cheia zilelor lucrătoare, zile în care se produce acea plus valoare, care ne menține în competiţie, căci viața nu poate fi altceva decât o competiție disciplinată de acelaşi sistem ax ilogic ce face parte din ADN-ul progresului.
Mihai Eminescu ne oferă această garanție a drumul de urmat, pe care calea cea dreaptă nu are cum să fie una rătăcitoare, atâta timp cât ea ne oferă șansa descoperirii și a redescoperirii unui popor al cărui creștet mai este, din când în când, mângâiat de mâna lui Dumnezeu.
Gestul acesta ne obligă să ne creștem memoria o dată cu creșterea noastră, fără a ne îndepărta prea mult de obârșie, fiind foarte atenți la nuanţele pe care orice strălucire străină nouă ar putea să ne fie capcană și prăpastie greu de ocolit, greu de evitat.
Mihai Eminescu ne învață de ce în limba româna se poate iubi cu profunzimi nebănuite, astfel încât eternitatea să pară că trece, în câteva secunde, după rostirea versului vindecător. Avem nevoie, poate mai mult decât de aer, de această dulce povară născută din iubire, chiar și numai pentru că ea face parte din noi, ea este o silabă din rădăcina cuvântului care ne identifică și care ne ține minte și dincolo de moarte.
Terapia prin Eminescu nu este una alternativă, chiar dacă stă în firescul nostru natural să o invocăm, să o descoperim cu aceeași ușurință cu care ne descoperim chipul, privind în oglindă. În această imagine repetitivă, care se întoarce înspre noi din oglindă, există nesomnul poetului, precum mai există nesomnul lucrătorului din schimbul III, ieșit în dimineață la aer curat, în drumul său înspre casă.
Cei care țin minte că pe 15 ianuarie s-a născut Mihai Eminescu se pot considera oameni aleși, oameni care dețin salvarea din nepăsare, din incertitudinea de a nu-ți cunoaște rădăcinile.
Prin Mihai Eminescu ne cunoaștem de unde venim, așa cum tot prin Eminescu avem garanția că acolo unde vom ajunge, la un capăt de drum, va fi limba română, născătoare de cultură națională, acest prim pas înspre marile culturi ale lumii.
Avem nevoie de Mihai Eminescu așa cum avem nevoie de părinți, așa cum avem nevoie de copii, așa cum avem nevoie de noi înșine în drumul pe care ne solidarizăm să-l facem împreună, căci doar împreună silabele rostite pot să zidească vocabula ce spune adevărul. Cuvântul care ne seamănă, care ne reprezintă, cuvântul care ne continuă viața și dincolo de moarte.
Mihai Eminescu este prezent astăzi în mijlocul nostru chiar și numai prin acest atribut de a fi mai presus de scurgerea timpului, de a fi prezent și atunci când nu mai există fizic în rândul nostru, precum steaua pe care reușim să o vedem doar după dispariția ei propriu-zisă.
Avem această imensă energie, luată prin intermediul geniului eminescian, singurul capabil să dea neamului românesc eternitate. Suntem ceea ce suntem datorită lui Mihai Eminescu, cel care ne-a sădit dorul în lacrima ce a fost adunată nu din durere, cât mai ales din dorința de a doinii iubirea în termenii simplei sincerități, spațiul în care sufletul nostru se simte la el acasă. Asemenea cochiliei melcului, Mihai Eminescu este casa noastră pe care o purtăm fiecare în suflet, astfel încât, la vreme de singurătate sau de intemperii neprevăzute, să avem șansa unui adăpost pe măsura veșniciei noastre.