STRÂMBA EXTREMĂ DREAPTĂ

Ura nu ține de foame. Acest sentiment, opozabil iubirii, vine să ne păstreze vie memoria celor care au fost uciși doar pentru că nu puteau fi suportați de alții care, în anumite ipostaze, erau mai puternici, aveau șansa de a apăsa primii pe trăgaci. Ura continuă să fie acel câmp planetar, planta cu mine personale,  pe care suntem scoși de destin, în fiecare dimineață, la gimnastica de înviorare.

A urî înseamnă, în primul rând, a te discredita, a face din tine un inepuizabil rezervor de venin, de mișcături mortale, de răni sângerânde. Prin ură nu se poate ajunge decât în moarte, ne mai existând cale de întors. De regulă, suntem bântuiți de această anomalie emoțională atunci când ne-am epuizat toate rezervele de dialog. Atunci când nu mai avem cu ce să contraatacăm, când toate argumentele noastre au ajuns ”la fundul sacului”. Ajungem astfel să fim hăituiți de două fiare. De gestul plin de fair play, prin care suntem capabili să ne recunoaștem înfrângerea (când adversarul nostru a fost mai bun sau, cel puțin, a reușit să inducă în votul majoritar această realitate) sau când ajungem să fim hăituiți de îndărătnicirea noastră de a nu recunoaște nici în ruptul capului o evidență, încercând pe toate căile posibile, dar mai ales pe cele imposibile, să continuăm bătălia, atacul, piedica pe la spate, pumnalul înfipt între omoplaţii adversarului, pe acesta din urmă  transformându-l din adversar în dușman de moarte. Într-o atare conjunctură intervine ura asemenea unor forțe de reacție rapidă chemate în ajutor, reușind, printre altele, să ne surprindă, să ne culce la pământ, să ne ucidă cu sânge rece.

Ura face parte din arsenalul intoleranței, a ideologiei de extremă dreapta, a rasismului, a tot ce nu are o altfel de explicație decât dorința unora de a fi deasupra altora doar pentru că ei așa consideră că trebuie să fie.

Acest sentiment de a domina cu orice preț, de a ieși din regula jocului,  atunci când regula devine pentru idealurile tale neputincioasă, care nu te poate ajuta să fii victorios, nu face distincția între stăpânul de sclavi, fascist, comunist sau pur și simplu anarhist, decis să nu se întâmple altceva decât el dorește să se întâmple.

Astăzi, în țara care a luat taurul democraţiei de coarne,  ”obligând” islamul, de exemplu, să se democratizeze, fugărindu-i dictatorii, de la Sadam Hussein la Ossama Ben Laden și la cei care le-au urmat, este pe punctul de a-și da singură șuturi în fund, jucând cât se poate de periculos, la limita regulamentului cu un Donald Trump în postura candidatului republicanilor la supremaţia în partid, prin întreținerea jarului rasismului și a xenofobiei, în inima Americii.

„Catalogând mexicanii drept violatori și criminali, Trump și-a încurajat suporterii să îmbrățișeze xenofobia și ura. În ultimele săptămâni, mitingurile sale au avut mai multe incidente violente implicând protestatari, aproape toți fiind minoritari. Trump și-a încurajat repetat suporterii să răspundă protestatarilor și să facă asta cu violență, dacă e necesar”.

Acest tip de discurs nu are cum să fie victorios într-o țară care și-a asumat să fie ”jandarmul lumii”, ce are în fișa postului paza democrației. Și, totuși, în inima SUA, în competiția supremă pentru a fi ales noul președinte al SUA, iată că și unui astfel de rateu i se dă prilejul la competiție, la ieșire în fața americanilor pentru a le explica, susține și prezenta ”proiectul său de țară”. Cum vede Donald Trump că ar trebui să arate America, care să fie atitudinea americanului față de celelalte popoare ale lumii și, mai ales, cine ar trebui să fie cetățean american. Evident că apologia rasei ariene nu mai este posibilă, chiar dacă nu ar trebui să ezităm să condamnăm și cele mai firave zbateri ale ideologiei fasciste, ce continuă să ne provoce, prin din ce în ce mai activele ”mișcări politice de extremă-dreaptă”.  Dar, dacă totul se întâmplă la suprafață, dacă totul este rostit public, atunci nu ar trebui decât să alegem, să fim convinşi că alegerii noastre nu i se suprapune alte jocuri de culise.

Democraţia acest lucru ne învață. Să dăm voie poporului să-și aleagă viitorul, căci el nu va greși niciodată, având în codul său genetic memoria trecutului, experienţele de la Assurnasirpal, regele asirienilor, la ultimul dictator care nu de puține ori a amenințat america cu bomba atomică.

Kim Jong-un, liderul Coreei de Nord, nu a ezitat să spună: ”Bomba noastră cu hidrogen este mult mai mare decât cea dezvoltată de Uniunea Sovietică. Dacă această bombă ar fi montată pe o rachetă balistică care ar cădea în Manhattan, New York, toată populația acestui cartier ar fi ucisă și orașul ar arde complet”. Pentru o astfel de declarație să le mulțumim frumos tuturor celor care au mintea și dispoziția  lui Donald Trump, de exemplu.