CUI PE CUI SE SCOATE

Ne strânge în spate destinul morții ”din întâmplare”, în timpul un unui atac terorist. Devenim, fără să vrem, proprii noștri kamikaze, sacrificați pe altarul sângeros al urii între religii, mai ales.

Nu avem dreptul la reacție, așa cum nu mai avem dreptul la recurs,  pentru a corecta această abominabilă crimă, paradoxal, făcută  în numele apărării lui Dumnezeu.

Strategia teroriștilor se fundamentează pe reacțiile primare ale luptătorului de guerilă, de genul ”lovește și fugi”, ceea ce face aproape imposibilă reacția de apărare instantanee, atâta timp cât o astfel de procedură nu implică ”mari concentrări de trupe” sau deplasări de tehnică militară. Teroristul acționează în grupuri de doi, trei, fără arme la vedere. Un simplu rucsac sau o geantă de voiaj îi sunt suficiente pentru a declanșa calvarul, în locuri dintre cele mai aglomerate sau lipsite de posibilitatea ripostei imediate, cum sunt gările, stațiile de metrou, aeroporturile, respectiv trenurile, avioanele și alte câteva spații izolate, pe care nu le enumerăm pentru a nu le da idei teroriștilor aflați în documentare.

Suntem, trebuie să recunoaștem și să ne asumăm această constatare, prizonierii drepturilor și libertăților cetățenești, pentru care înaintașii noștri au murit pentru a reuși să schimbe regimuri politice după regimuri politice până când au construit democrația reprezentativă, este adevărat un regim politic  imperfect, dar care, în condițiile realităților acestui început de nou mileniu, părea a fi cel mai performant, cel mai aproape de nevoile dezvoltării omului, fără a face rabat de la personalitatea și mai ales de la demnitatea sa.

Această mișcare, din ce în ce mai puțin îngrădită în spațiul democrațiilor autentice și asumate politic, a persoanelor, dar și a mărfurilor, a stat la baza unei dezvoltări explozive a țărilor, a popoarelor acestora, astfel încât nu a trebuit să se aștepte prea mult pentru a se vedea rezultate spectaculoase prin care omul s-a lăsat în voia inspirației, a creației, a valorilor care nu l-au trădat, înregistrând, pentru prima dată, uriașul salt de la poveștile din pagina de ziar la cele scrise și trăite, în același timp, în spațiul online, chiar de el.

Această revoluție a informației a adus cu ea și partea întunecată a bucuriei, parte construită pe fondul reacțiilor subordonate invidiei, neputinţei, spaimei de a rămâne singuri, izolați în neputința unor canoane pe care fiecare zi de libertate explozivă nu numai că le ridiculizau precum poeții sau caricaturiştii, ce au riscat să mizeze pe ironie pentru a intra în dialog cu fundamentaliștii. Rezultatul unei astfel de lecții de libertate de exprimare, asimilată de jihadiști doar ca o palmă trasă peste ceafa lui Alah, a întregit totalitarismul în gesturile din ce în ce mai agresive, din ce în ce mai neiertătoare, ce au dus chiar la crearea unui așa zis stat islamic, ISIS, stat care și-a asumat teroarea și crima ca forme coerente de exprimare, aruncându-ne în inexplicabil, așa cum o nouă limbă necesită un nou efort suplimentar de învățare a sensurilor și mai ales a gândirii care stă la baza noii exprimări.

Teroriștii, fiind primitivi în relația de comunicare cu exteriorul, au preferat să transmită mesaje directe, de intimidare, prin execuții de oameni nevinovați în direct, prin aruncări în aer a trenurilor, avioanelor, clădirilor, condamnând la moarte pe cei aflați întâmplător acolo, în numele lui Allah, Dumnezeul care niciodată nu a proslăvit crima, ura, dreptul cuiva de a lua viața altcuiva.

Există în mijlocul nostru o întrebare, care se zbate și sângerează, în același timp. Trebuie să ne apărăm renunțând la drepturile noastre cetățenești sau trebuie să mergem înainte, aducându-ne în situația de a strivi sub talpă astfel de abateri de la o minimă morală, pe cei care se comportă ca atare, încercând să probăm și în această situație veridicitatea expresiei ”cui pe cui se scoate”?