24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Intrăm de astăzi în Săptămâna Mare. O nou provocare. O nouă încercare de jertfă prin Răstignire. De fapt, ar trebui să înțelegem că nu este vorba de ”o nouă încercare”, ci pur și simplu, de 2015 ori am tot încercat să repetăm și să înțelegem gestul neașteptat, altruist și plin de jertfire a lui Iisus Hristos, pentru a salva omenirea și omenia de la pierzanie. Avem nevoie de o astfel de forțare a timpului, de o astfel de ieșire din spațiul din ce în ce mai strâmt al dezamăgirii. Avem nevoie de pocăință, de multă și grea pocăință. Fiecare dintre noi își are capacitatea limitată de a gestiona păcatul, de a rezista presiunii acestuia construindu-și acel echilibru necesar menţinerii în echilibru între viață și moarte. Pocăința ne semnează acel CEC în alb, cu ajutorul căruia ne manifestăm bonitatea, reușind să devenim credibili sau cel puțin ”de luat în seamă”.
Dezbinarea este dracul care nu ne lasă să cultivăm liniștea și tihna, atât de necesare gândului curat, gândului cel bun, iubirii călăuzitoare și mântuitoare. Nimic din ceea ce noi facem nu ne poate înstrăina într-atât încât să ne dăm seama că faptele noastre sunt de fapt oglinzile în care privim pentru a ne da seama cine suntem și mai ales încotro mergem.
În primul rând, suntem cei care ieșim din încăperile cuvintelor, cei care rostim vorba care ne seamănă, vorba care ne zidește și, mai ales, ne scoală în picioare, pregătindu-ne de drum, fără a ne îndepărta de noi înșine, cum niciodată umbra, oricât de grăbiți am fi, nu rămâne acasă, fiind gata oricând să ne prelungească prezența, să ne întărească.
Prea multa încordare, prea multa patimă și prea multele orgolii rănite fac din noi, în restul anului, focare iminente de conflicte, răni sângerânde deschise, a căror vindecare nu se întrezărește, amintindu-ne imaginea plastică a celor două maluri aflate între răsăritul și apusul fiecăruia.
În Săptămâna Mare avem șansa îngenunchierii, a transferului de tensiuni negative în pământul care ne primește, așa cum este primită și bandajată descărcarea electrică. Drumul dintre Intrarea în Ierusalim a lui Iisus Hristos și până la Răstignirea Sa, via Marea Trădare de după Cina cea de Taină, este de fapt schema de viață fără de moarte a celui care încearcă să-și asume Viața, astfel încât fiecare dintre noi să aibă în clar care este calea cea dreaptă de urmat. Avem acest model de izbăvire, avem acest exemplu de urmat, dar care nu este pe măsura mărimilor noastre, ca și cum am încerca să încălțăm viața ce nu ni se potrivește, mult mai profundă și mult mai adâncă decât ne-a fost dat nouă să trăim, la suprafața apelor, printre desimea stufărișului păcatelor făcute cu voie sau fără de voie, dar pe care avem tăria și mai ales dispoziția de a ni le asuma, de a le mărturisi cu aceeași sinceritate cu care reușim să ne mărturisim greșelile. Un păcat adus la claritatea unei greșeli este un păcat asumat, pregătit pentru a fi iertat, chiar și atunci când canonul este incomod și greu de îndeplinit. De fapt, trebuie să conștientizăm faptul că o greșeală iertată nu este tot una cu o greșeală uitată, trecută cu vederea. Ar trebui să nu ne îndepărtăm de rana căreia iertarea nu-i oprește sângerarea, ci doar i-o ține sub control, păstrând-o sub o atentă dezmeticire a celui care conștientizează faptul că vindecarea de după bandaj se face prin vindecare sufletului și mai apoi a tegumentului.
Șapte zile până la Înviere. Șapte zile cât o poveste de viață, de la Nașterea asumată, ca faptă dumnezeiască, și până la moartea pre moarte călcând. Avem nevoie tot timpul de astfel de treziri, de astfel de separări, de astfel de retrageri în singurătățile noastre. Avem nevoie de noi mai mult decât am fi avut nevoie de ei sau de voi. Sinele nostru contează, așa cum forma clădirii contează pentru cei care o ocupă, pentru cei care încearcă să o identifice sub formă de casă, de spațiu în care povestea vieții lor își poate găsi împlinirea.
Săptămâna Mare este de fapt o sumă de șapte zile mari, începând cu Lunea Mare și până în pragul Sâmbetei Mari, al cărui miez de noapte face posibilă strigarea: Veniți de luați lumină!
În această săptămână vom încerca să stăm departe de ”soaiele cotidiane”, aruncate în mijlocul străzii și să fim atenți la ceea ce simte omul aflat în singurătatea dumnezeiască, spațiul și timpul în care fiecare dintre noi ne reîntâlnim cu Iisus, în noua sa încercare de a ne explica de ce trebuie să mori pentru a salva specia din care faci parte, fără ca moartea în sine să fie soluția salvatoare.
ADI CRISTI
