SUNTEM CEEA CE SUNTEM

A pogorât peste noi tot duhul sfânt, care a mai rămas prin cotloanele celor nouă cerului, de această dată rumenindu-ne cu rușine bine de tot. Unii cred că aceasta este culoarea care ne stă cel mai bine, alții, că aceasta este doar culoarea pedepsei pe care o merităm cu vârf și îndesat. Mare rușine ne-a fost dat să trăim în miez de noapte, pe când eram poleiți din cap și până în picioare cu duhul sfânt, ce cade o dată pe an, este adevărat, asemenea ploii, fără a împărții lumea în cei care merită și cei care nu merită. Plouă cu sfințenie și bunătate de la Dumnezeu, primită de toți cei care știu să culeagă sau știu să se folosească de ceea ce Dumnezeu le dă, întru dreaptă folosire.

O țară întreagă a fost deșteptată cu lovituri sadice de picioare în fund. Am fost umiliți. Am fost batjocoriți. Am fost ridiculizați în văzul întregii lumi. Și poate durerea nu ar fi fost chiar atât de mare dacă pentru noi, Campionatul European de Fotbal s-ar fi terminat după înfrângerea glorioasă din meciul cu Franța. Dar, ne-a fost dat să cădem din Paradis în Purgatoriu, din respect în dezonoare.

Am fost măcelăriți cum se mai toacă carnea pentru sarmale cu satârul. Am fost beliți și răzbeliți, de parcă trupul nostru ar produce doar piele și iar piele. Straturi după straturi de piele ni s-au luat, încercând să fim descoperiți, să fim artătați mulțimii: ”Aceștia sunt cei adevărați! Aceștia sunt adevărații”!

Rușinea este o stare prin care cel făcut de cacao încearcă să-și asume tacit vina de a fi existat prin peisajul atât de grav accidentat de incapacitatea sa de a rezona frumos cu cei pentru care a decis să lupte.

În numele unui popor, a poporului care, din întâmplare, astăzi, se numește poporul român, o anume echipă de fotbal, condusă de un general, cu toate calificările la zi, a stat blegoasă ori de câte ori s-a intonat imnul țării, prevestind parcă dezastrul.

Nu am fost pregătiți cum trebuie. Aceasta ar putea fi o concluzie, dacă mai arde cuiva să tragă concluzii. Ăștia suntem, atât putem. Ar fi a doua încercare de restabilire a pulsului ajuns deja prin copaci.

Nici nu prea mai avem nevoie de alte formule de tip bandaj protector, de zid impenetrabil necesar stăvilirii iminentelor infecții cu microbul deznădejdii fără frontiere.

Ar fi timpul să ne oprim din lamentații, chiar dacă există prin apropierea noastră și îmbărbătarea: ”Asta este! A fost ce a fost! Să vedem de acum ce va mai fi!

La urma urmei, ar spune un ne microbist, totul nu este decât un joc. Un joc sportiv, care, prin esența înțelegerii lui, te invită la fair play. La respectarea adversarului, în primul rând. Întrecerea sportivă, ne-ar mai aminti ”teoreticianul”, include victoria și înfrângerea, deopotrivă. Cel care pierde un meci nu este mai slab decât cel care îl câștigă, mai ales într-o competiție ajunsă la un asemenea nivel. Se poate vorbi despre ”neinspirație, ghinion, zi proastă”. Spiritul sportiv este cel care ar trebui să guverneze victoria și, mai ales, înfrângerea. Nu victoria îți aduce progres, ci doar înfrângerea are capacitatea de a te deştepta, de a-ți arăta cine ești și ce poți face de acum înainte.

Este la fel de adevărat că toate aceste considerații de bun simț nu sunt pentru noi. Din nou, românii sunt un caz aparte. La câte eșecuri am tot avut, la câte greșeli ne-am tot asumat, ar fi trebuit să fim deja Învățații lumii. În realitate am rămas rușinea lumii. Cei de care se râde nu pe la colțuri, ci direct în față!

Dacă nici Pogorârea Duhului Sfânt nu ne-a ajutat la ceva, e semn că nu mai avem căutare nici pe lumea asta, dar nici pe lumea cealaltă.

Cred că, paradoxal, a sosit și vremea noastră. Ar trebui să facem o curățenie nu doar generală, ci chiar de structură de rezistență. Să dăm totul la pământ, să nivelăm terenul și, mai apoi, să reîncepem construcția unei atitudini noi, care să facă parte din spiritul nealterat (încă) al poporului român, popor care și-a demonstrat forța și inteligența de-a lungul istoriei, fiind poate cel mai talentat popor al lumii (în contextul în care toate popoarele lumii au această părere despre ele). Trebuie doar să ne redescoperim și să ne reinventăm în termenii pe care acest început de mileniu îi înțelege, astfel încât ceea ce vom spune să fie perceput ca ”punct ochit / punct lovit”.

Nu trebuie să ne lamentăm, așa cum nu trebuie să ne mai considerăm buricul pământului. Într-adevăr, suntem ceea ce suntem – cu singurul amendament că trebuie să fim (și în teren) cei mai buni!

ADI CRISTI