24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Ceea ce se întâmplă în Turcia întrece orice imaginație. Operăm deja pe tărâmul absurdului. Recep Erdogan își dezvăluie adevăratul său chip, ce și-a pierdut pojghița de ”față umană”, definind canalia în termenii cei mai direcți, ce nu mai au nevoie de nici un fel de translator pentru a-i înțelege mesajul. Chiar dacă a fost ales cu 51% din voturile turcilor, în funcția de președinte, deja prin acțiunile sale demonstrează că turcii au primit un Erdogan ambalat în staniolul președintelui democrat, doar că, după despachetare, s-au trezit cu un ditamai sultan, înstrăinat într-o lume incompatibilă cu felul său de a dispune de oameni, de vieţile acestora, de destinul lor, de țara lor. Recep Erdogan și-a dat arama pe față, cum s-ar mai spune, atunci când a profitat de șocul unei lovituri de stat, programate a eșua, doar pentru a-și face ordine prin împrejurimile sale, eliminându-și opoziția din toate structurile, în care reușise să pătrundă pe traseele democrate ale dreptului la opinia liber exprimată, a dreptului de a nu fi de acord cu cel care se află la putere, de a-l contrazice, de a-l critica, de a dezvolta o dispută de idei, astfel încât, argumentele să fie cele care decid de partea cui se află adevărul sau cine are dreptate.
Turcii au rămas cu puternicele sechele ale unui imperiu, pe care istoria l-a spulberat, l-a trimis în amintirea popoarelor subjugate, în zona de veghe continuă. Turcia a ajuns să fie o țară frumoasă, minunată, spectaculoasă, cu un popor pe măsura acestor adjective. Este prima țară musulmană care a încercat să probeze valorile democrației și, trebuie să recunoaștem, în mare i-a reușit, dacă nu-l ignorăm pe părintele Turciei moderne, ”Mustafa Kemal Atatürk, un general „openmind”, care a interzis portul fesului, a scos turcii din șalvari, a alfabetizat, aproape forţat populaţia, a dat drept de vot femeilor, a interzis Sharia şi a pus bazele actualei Turcii moderne. Atatürk, în limba turcă, înseamnă „Tatăl turcilor”. Mustafa Kemal Atatürk s-a născut în 1881, la Salonic, pe atunci parte a Imperiului Otoman şi a murit pe 10 noiembrie 1938, la Istanbul”.
În 1980, un alt general turc a fost nevoit ”să tragă frâna de mână” a Turciei și să încerce să aducă pe calea cea dreaptă o țară care risca să-și piardă direcția, prim măsuri de-a dreptul dictatoriale, dar care nu puteau fi evitate atunci, dacă s-a dorit ca Turcia să nu fie scena unui război civil. Astfel a apărut Kenan Evren.
”În 1980, Turcia era în pragul unui război civil. Partidele de dreapta şi cele de stânga îşi făcuseră propriile miliţii înarmate. Un om a avut curajul să se implice şi să scoată ţara din colaps. A dat o lovitură de stat, a dizolvat Parlamentul şi a modificat Constituţia. A limitat libertăţile civile şi a executat radicalii din politică. Timp de nouă ani a guvernat Turcia cu mână de fier, în cadrul unei aşa-numite „dictaturi luminate”. Când apele s-au liniştit pe malul Bosforului, a organizat alegeri şi s-a retras. Generalul Ahmet Kenan Evren a fost, între 1980 și 1989, preşedintele Turciei, demnitate pe care a obţinut-o în urma unui puci militar.”
Astăzi, pe timpul prezidențiatului lui Recep Erdogan, un puci militar a fost ratat. S-ar fi dorit eliminarea actualului președinte pentru că Turcia a intrat din nou în patima dictaturii, a ignorării drepturilor omului, prin neînțelegerea utilității acestora, în contextul libertății de exprimare, a dreptului la opinie, a libertății de a trăi după modele proprii și nicidecum de a respecta impunerile altora. Puciștii au găsit de cuviință că trebuie acționat din nou cum Kenan Evren a acționat acum 36 de ani, pentru a salva țara de la nesimțitele și comentatele derapaje democratice.
Recep Erdogan ”a prins din zbor” ceea ce a avut de gând opoziția, condusă din exil de către clericul Fethullah Gulen, reușind să găsească o motivație perfectă pentru a pune în aplicare planul său diabolic, la care a lucrat din 2012, plan prin care s-a îndărătnicit să elimine tot ce înseamnă opoziție la ceea ce avea el interes. O astfel de atitudine este comună tuturor sultanilor, dictatorilor, țarilor (vezi cazul lui Vladimir Putin, care a avut un comportament similar, chiar dacă și el l-a mascat cu ”votul majoritar al poporului rus”). Marea greșeală a lui Recep Erdogan a fost aceea că nu a avut abilitatea să-și joace cartea câștigătoare până la capăt, căzând în plasa ambițiilor sale de a conduce Turcia singur, după cum îl taie pe el capul, chiar dacă, pentru această obsesie, va trebui să taie capete!
Occidentul s-a sesizat, s-a alarmat, s-a arătat îngrijorat, a încercat să-i transmită turcului mesaje din ce în ce mai despovărate de orice haină diplomatică, amenințându-l în cele din urmă.
Mai mult, conducătorii României, (pre numele lor, Klaus Iohannis și Dacian Cioloș) ar fi avut și ei șansa să se remarce în rândul țărilor democrate, dacă ar fi sărit ca arși atunci când un oficial turc a încercat să identifice în postura celor doi ziariști români nominalizați, un soi de colaboratori la puciul eșuat (Andreea Marin – căsătorită cu un turc și Robert Turcescu, care nu este turc, chiar dacă numele încearcă să-l trădeze!)
Amândoi conducători români au tăcut ca peștii, ratând, în dulcele stil românesc, încă o șansă de a se vorbi de bine și de noi, românii, aceeași care i-au bătut pe turci, de câteva ori, bine de tot, e drept mai ales pe timpul lui Ștefan cel Mare, care nu era …și Sfânt.
ADI CRISTI
