24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
A murit sau nu a murit? este partea fără răspuns a întrebării shakespeariene: ”a fi sau a nu fi”? Când vorbim, în general, despre oameni, moartea face parte din bagajul pe care îl primim fiecare la naștere, așa cum primim numele, care ne va identifica pe tot parcursul vieții, cu precizarea că prenumele nostru ne scoate din anonimatul sfinților, în timp ce numele ne oferă unicitatea și individualitatea pe care o vom supune testului memoriei faptelor noastre.
De murit, murim cu toții, indiferent ce am încerca noi să facem, indiferent de cât de șmecheri sau de sublimi am putea fi într-o viață de om. Nimeni nu poate să trăiască mai mult de o viață de om. Întrebarea, care ne diferențiază fundamental, este: Cât poate să țină, să dureze, o viață de om? Oamenii mor înainte chiar să se cunoască, înainte chiar să-și rostească numele primit, înainte chiar să înțeleagă care le este rostul pe pământ. Unii au doar această misiune de a se naște pentru a muri înainte ca să se mai întâmple ceva. Te naști pentru a muri! Doar atât. Există și un ”mai rău” decât atât. Mai rău decât atât sunt cei care mor înainte de a se naște, ei fiind declarați de părinți ”copii nedoriţi”, copii care au ajuns ”să încurce planurile și socotelile” celor care nu au apuca să devină părinți. Nici măcar părinți denaturați! Ei mor în pântecul mamei, la mai puțin de 12 săptămâni de la nebunia unei nopți scăpate din frâu sau din prezervativ.
Cei mai mulți însă trăiesc pentru a muri mult mai târziu, unii dintre ei ”la apus de Soare” după o carieră în care numele lor a reușit să scrijelească adânc memoria timpului, câștigându-și prin fapte (care, în acest caz, pot fi și vorbe) locul în nemurire. Această nemurire se îngână uneori cu veșnicia, atâta timp cât veșnicia poate să dureze mai mult decât reușim noi să ținem minte, nu dintr-o memorie deficitară, ci pur și simplu din lipsă de viață dată nouă să o trăim. Ni s-a terminat viața de trăit, fără însă ca nemuritorii stivuiți în noi să se termine. Uneori murim cu aceștia în noi, îngropându-i și pe ei încă o dată, de parcă ar fi posibil ca groapa originală să o mai îngropăm o dată în groapa comună a nemuritorilor noștri. Ei rămân pe mai departe în viața aducerilor aminte, prin alte vieții care nu s-au terminat, care au mers mai departe cu ei în amintire, având grija părintească de a-i preda următoarelor generații, care ne urmează sub formă de moștenire culturală, un fel de moștenire de familie, mult mai importantă, mult mai valoroasă decât inelul de logodnă de la stră-străbunica. Astfel, îi tot predăm de la o generație la alta pe Enăchiţă Văcărescu, pe Mihai Eminescu, pe George Enescu, pe Constantin Brâncuși, pe Lucian Blaga și Tudor Arghezi, pe Maria Filotti, Grigore Vasiliu Birlic, Alexandru Giugaru, Emil Bota, pentru ca, zile acestea, să începem să-l predăm și pe marele Radu Beligan, monstrul sacru care a avut forța și timpul necesar, de 97 de ani, pentru a-i strânge pe toți marii actori, constructori ai teatrul românesc, de jur împrejurul său, atâta timp cât, din anul 1938 a urcat pe scândura scenei și nu a mai coborât decât acum, pentru totdeauna, în anul 2016.
Cei 70 de ani trăiți pe scenă sunt echivalenți cu domnia unui rege peste Regatul Thaliei, spațiul mirific sau sângeros, realitate în care Radu Beligan, dincolo de personajele cărora le-a dat viață seară de seară, a reușit, în cele din urmă, să joace rolul lui Radu Beligan, rolul Marelui Actor, rolul acestui Dumnezeu, care nu avea nevoie decât să-și lase vocea să ne inunde. A atins această putere dumnezeiască, de a fi în același timp în mai multe locuri, în mai multe suflete, în mai multe minți, în mai multe tăceri complice, în mai multe gesturi silabisite sau inundate de vulcanul niciodată stins al geniului.
Pentru Radu Beligan moartea nu a mai contat. Era și ea, acolo, un vers, o replică, un final de spectacol peste care aceeași cortină, manevrată de aplauzele necontenite, se ridica și cobora într-o nesfârșită și de nenumărat repetare. După finalul fiecărui spectacol începea reprezentația admirației, a recunoștinței, a vorbelor tăcute și plecăciunilor acordate Măriei Sale, Spectatorul!
Într-adevăr, Radu Beligan a fost Regele incontestabil al scenei din ultimii 70 de ani, dar, în același timp, singur s-a înlănțuit ca sclav al Măriei Sale, Spectatorul!
Radu Beligan a murit ca orice om serios, cu multă detașare de angoasele vremurilor. A murit concentrat în marile sale proiecte, care niciodată nu s-au apropiat de final. A murit fără ca să-și dea seama că și moartea are socotelile ei, fiind prins, pur și simplu, pe picior greșit. Cu siguranță că ar fi dorit să-și joace moartea în mijlocul scenei sau într-o laterală a acesteia, să fie mai aproape de ieșire, astfel încât, ultima sa replică să o dea din off, fiind un delicat, mai ales cu spectatorii săi, pe care nu i-a trădat niciodată, pe care nu i-a supărat niciodată, pe care i-a respectat 97 de ani. De la Naștere și dincolo de Moarte! Majestate, ai grijă să te simți bine, căci noi, aici, unde încă mai suntem, vom avea grijă de Nemurirea Măriei Tale!
ADI CRISTI
