24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Telenovela continuă. Rămânem prizonierii acțiunilor pompieristice, care ne ocupă tot timpul. Nu mai avem răgazul abordării proiectelor fundamentale, generoase și de lungă durată, ale căror rezultate se văd în binele pe care ajungem să-l gestionăm în dimensiunea nivelului de trai. Tot timpul, de când românul a conștientizat faptul că poate să o ducă și mai bine, că alții o duc mai bine decât el, am avut acest handicap de realizare, această Fata Morgana față de care iluzia stropită cu apă devenea una dintre cele mai exacte și mai clare realități.
Tot timpul de atunci am trăit aceste blestem al bunelor intenții, care niciodată nu au reușit să ajungă și la noi în fizic, în expresia lor materială care să ne facă să simțim pe viu ce înseamnă să-ți fie mai bine, decât ți-a fost ieri.
Am fost tentați să primim promisiunea ”cu pâine și sare”, construind în jurul ei adevărate spectacole ale bucuriei, la început sincere, din suflet, cu emoție și dedicare totală, pentru ca, mai apoi, când ne-am dat seama că în spatele acesteia nu este decât un imens deșert de dezamăgiri, să descoperim impostura, fățărnicia, ipocrizia, gândul ascuns, corupția în numele ”binelui poporului”. În acel moment politicianul a ajuns paria societății. Omul în care nu se mai poate avea încredere, nu se mai poate investi nimic din responsabilitatea socială pe care, de regulă, doar personajul politic este în măsură să și-o asume, ca parte principală a construcției democrației reprezentative, singura în măsură să susțină societatea în rigorile valorilor autentice.
Suntem astfel dominați de neputința de a reuși să ieșim din încercuirea pe care singuri ne-am provocat-o. Între noi și societate rămâne omul politic, la rândul lui izolat și neputincios în momentul în care se vede pus în situația de a repeta lecția promisiunilor tentante, dar lipsite de finalitatea materială pe care o viață mai bună o invocă și, mai ales, o impune. Nu mai putem merge pe drumul vorbelor goale. De mult avem nevoie de confirmări, de certitudini, de exemple sub formă de lecții practice.
Acest tip de atitudine continuă să construiască lumi paralele, virtuale prin excelență, fără nici un corespondent în realitatea imediată, decât la nivelul ambițiilor, visurilor, idealurilor. Poate, situându-ne pe această platformă de comunicare să ne păstrăm speranța că dacă nu noi, atunci cei care vor veni după noi să reușească să valorifice aceste ambiții, visuri, idealuri, pe care noi nu am putu să le aducem în viața noastră de zi cu zi.
Poate atunci nu vor mai exista aceste pierderi imense de energii pe probleme periferice, fără o importanță reală și pragmatică pentru creșterea nivelului de trai, care, la urma urmei, ne-a obsedat de decenii, dar care nu a fost primit în teren, fiind lăsat doar la nivelul zgomotului de galerie, de chibiț și nicidecum de jucător.
Iată de ce cred că astăzi suntem puși în situația de a pierde totul (chiar dacă acest tot, trebuie să fim cât se poate de lucizi, nu înseamnă mai nimic) sau suntem puși în situația de a da cu capul de toți pereții, poate, poate va exista un punct în care să se aplice formula lui ”Sesam, deschide-te!”, astfel încât să luăm de partea noastră hazardul, pentru a lăsa bogăția să ne cuprindă, să ne ia în seamă, să ne sature fundamental, așa cum o foame cronică este luată în seamă de generoasele ospețe ale puterii.
Totul ține astăzi de mentalitate. Cred că este timpul să ne debarasăm de reflexele jerpelite ale unor porniri ce nu au nimic în comun cu discursul valorilor autentice, să facem fiecare câte doi pași înapoi, să respirăm profund, astfel încât, pe cale naturală, să facă un pas înainte doar cei care știu să spună ceva, știu să facă ceva, știu să-și asume o responsabilitate, pe spinarea căreia noi, ceilalți, să reușim să ne înălțăm, dar niciodată mai sus decât ne poate susține înțelegerea noastră. Știm doar ce este un măr și o Ană, atunci avem dreptul să rostim ”Ana are mere”. Nu știm ce este un măr și o Ană, atunci este timpul să păstrăm liniștea necesară învățării, situării noastre doar în acele momente credibile ale cunoștinței de cauză. Să știm ceea ce știm, nu doar în expresia vocală a acestor cunoștințe, cât mai ales în profundele relații ce sunt articulate cu viața înconjurătoare.
Avem nevoie de acest tip de meditație, fără ca ea să fie transcendentală sau ar putea fi și transcendentală, dacă o astfel dimensiune ne poate ajuta la înțelegere și, mai ales, la a performa în numele nostru, dar pentru comunitate.
ADI CRISTI
