IUBIREA DUMNEZEIASCĂ

Suntem din nou încercați aproape constant de Stihiile Naturii. Este ca și cum cei care se consideră a nu avea adversari sunt trași de mânecă și treziți la realitatea pe care nu au cum să o ignore: ”Hei, trezește-te și ia de aici o inundație, un Potop și ceva mărunțiș de gospodării ascunse sub apele tulburi ale vremii, dar și ale vremurilor!” Cu Natura nu este de glumit sau atunci când ni se pare că glumim avem de îndurat cele mai aspre pedepse. Acestea sunt cu atât mai nemiloase cu cât și omul a fost ignorant cu viitorul său cu tot, lăsându-se doar în grija Celui de Sus, fără a se mai îngriji de cele lumești, inclusiv de cine îi este conducătorul. Într-o comunitate stabilă lucrul acesta este cea mai importată investiție în prezent și viitor. Încercăm să stabilim tot felul de sensuri, de semnificații, de citit printre rânduri, în momentul în care avem nevoie de o explicație, de o motivați a ceea ce ni se întâmplă, dintr-odată, peste noapte, aruncându-se peste noi toate urgiile Naturii, cu o furie greu de suportat, greu de contracarat. Suntem descoperiți în goliciunea neputinței noastre de a fi egalii Naturii, de a avea pretenții și mai ales de a dicta, cum să se miște timpul în spații bine delimitate, cine să fie salvat și cine să fie sacrificat. O astfel de putere dumnezeiască nu are cum să fie gestionată de noi, muritorii muritorilor, chiar și numai pentru că nimeni nu ne ascultă, decât, poate, pacienții de la același spital de boli nervoase.

Avem nevoie de luciditatea și, mai ales, de bunul simț, care ne construiesc calea cea dreaptă, drumul pe care să reușim nu doar să înaintăm, cât mai ales să trăim în dimensiunile respectului de sine, precum și al celui dedicat comunității pe care o slujim, fără a aștepta ca ea să ne slujească la rându-i.

A sta cu mâna întinsă este o poziție credibilă doar atunci când vrei să te convingi dacă afară plouă și doar atât. Cel care întinde mâna, pentru a i se pune ceva în ea, este personajul ajuns la limita supraviețuirii, mai precis a neștiinței de a trăi în condițiile pe care comunitatea le dictează. Într-o astfel de situație, se impune modelarea unor restricții pentru această categorie de inadaptați, astfel încât mâna de ajutor care se întinde să nu fie confundată cu pomana de la colțul străzii, care, cu sau fără voia gestului, te dezumanizează, te aruncă în disprețul societății din care și tu faci parte. O astfel de reacție are viața în sine, construită pe baze competiționale și mai puțin pe cele de solidaritate. Viața, nu putem ezita să recunoaștem, este plămădită pe scheletul, pe structura de rezistență, a luptei pentru existență, cu nucleul dur al îndemnului ”rezistă cine poate, câștigă cel mai puternic”. Din acest strigăt s-a format și a fost formulată selecția lui Drawin, din teoria evoluționistă, în care strămoșul nostru este maimuța și nu Adam și Eva. Suntem rodul evoluției și nu al păcatului primordial?!

Indiferent de unde venim, de cine suntem și încotro mergem, deasupra Noastră există voința divină, legile Naturii, pe care nu omul le-a scris, nu Parlamentul le-a votat, chiar dacă acestea se dovedesc a fi axiomele în fața cărora nici măcar Curtea Constituțională nu poate să aibă o reacție, privind neconstituționalitatea lor, atunci când efectele stihiilor Naturii, de exemplu, ne sunt de-a dreptul potrivnice, prin dispariții de gospodării cu tot cu viețile din bătătură, de drumuri, sate sau chiar orașe, după zile întregi de ploaie continuă.

La rândul de la moaștele Prea Cuvioasei Sfânta Parascheva de la Iași ploaia nu s-a oprit decât în ziua hramului Catedralei Mitropolitane a Moldovei și Bucovinei. Atunci norii s-au mai răsfirat și au apărut razele Soarelui, după patru zile pline de ploaie rece și haină, pătrunzătoare până la piele, cu vădita intenție de purificare a păcătoșilor. Pelerinii parcă au căutat pedeapsa, biciuirea cu stropii reci și mărunți de ploaie, gândind că astfel vor fi iertați de tot ceea ce au săvârșit ei cu fapta sau cu gândul, acceptând purificarea cu prețul suferinței fizice. Astfel, se explică și constanța rândului de câțiva kilometri, pe care pelerinii l-au urmat pentru a atinge moaștele Sfintei Paraschiva, dar și ale Cuviosului Neofit Zăvorâtul, adus din Cipru pentru a ajuta pe credincioșii prezenți la Marea Sărbătoare a Ortodoxiei de la Iași din acest an.

Avem nevoie de multă rugăciune, avem nevoie de și mai multă smerenie, avem nevoie de milostivire în aceste vremuri în care încercăm să nu fim singuri, încercăm să ne aducem aminte că vremurile de restriște au fost trecute doar atunci când ne-am dedat solidarității, unirii, îmbrățișării întru iubirea dumnezeiască.

ADI CRISTI