Plouă. Plouă la nesfârșit. Lacrimile cerului sunt de fapt lacrimile pocăinței celor care au păcătuit. Poate de aceea plouă atât de mult, atât de des, atât de agresiv. Suntem un neam de păcătoși, chiar și numai pentru că păcatul are cea mai mare incidență în comunitate. Nu există om fără să fi păcătuit, așa cum nu există păcat fără un adresant. Păcatul în afara omului nu este decât o imaginație în deșert. După o secetă greu de povestit, în care ni s-a uscat până și imaginația, iată că avem parte de apă cât poate să cuprindă privire, și mai ales durerea dezastrelor pe care acest potop repetat îl provoacă semenilor noștri. De regulă, cei nevinovați sunt și cei păgubiți, acum în prag de iarnă. De fiecare dată cei vitregiți de noroc sunt terminați, sfâșiați de lacrimile pierderilor irecuperabile, a agoniselii de o viață de om, acum când singurii bani strânși și puși deoparte, sunt pentru ultimul lor drum, întru dragoste și respect față de Dumnezeu, să nu ajungă de râsul vecinilor, să-și pregătească înmormântare cu toate cele ce se cer a fi respectate, precum este orânduiala.
După dezlănțuirea viiturilor peste întreaga lor agoniseală se văd nevoiți să ”intre” în acești bani puși deoparte pentru Dumnezeu, pentru îngropăciune, așa cum tot ei au adunat, la vremea despărțirilor de copiii lor, zestrea cu care aceștia să aibă puterea de a-și începe viața pe cont propriu, să nu se facă de râsul lumii. Din nou de râsul lumii vine să pună ordine în chibzuiala oamenilor cu frică de Dumnezeu.
Acum sunt umbre pregătite să se apropie de ceruri, cu satisfacția vieții trăite în iubire dumnezeiască, în care frica de Dumnezeu avea rolul decisiv în a menține ordinea în lucruri și, mai ales, a face posibilă îndrăzneala de a păcătui, dar nu pentru a invoca iertarea, ci pur și simplu pentru a testa noi teritorii, pentru a trece și dincolo de ceea ce este interzis, fi că vorbim despre Câmpiile Elizee, fi că vorbim despre gustul mărului interzis.
Din prea multă apă nu se poate produce înduioșarea, mila, necuprinderea orizontului sau pur și simplu din prea multă apă nu se poate reinventa începuturile, pe care le conține Potopul biblic. Din prea multă apă se poate gândi pasul care ne temperează, care ne disciplinează, care ne face să înaintăm cu precauție, eliberându-ne de ravagiile lipsei de măsură. Avem de învățat chiar și din culoarea mohorâtă a cerului sau din umezeala ce ne fleșcăiește buna dispoziție, arătându-ne cum poate să se comporte bucuria sau tristețea în stare vâscoasă, gelatinoasă, apropiată ca imagine scârbei.
La vreme de ploaie mohorâtă de toamnă, continuă și de neoprit, suntem puși în situația de a constata că apa nu doar întreține viața, cât mai ales aduce și moartea în bătătura celor nevinovați, amărâți și neputincioși, pedepsiți să mai suporte o caznă greu de politizat. Poate aceasta să fie durerea celor mulți. Nemaifiind politica la mijloc rămâne un cui a lui Pepelea disponibil, chiar și numai pe un perete neprăbușit, rămas sub formă de ruină, care să ne aducă aminte nu de construcție, cât mai ales de ceea ce am reușit să atârnăm în acel cui, devenit între timp motivul suprem al existenței noastre.
Meteorologii încearcă să ne spună că suntem deja în mijlocul evoluțiilor extreme. Avem cea mai mare temperatură, pentru ca, peste o zi, să avem cea mai mică temperatură. Funcționăm din minime în maxime istorice, minunându-ne că nu ni se întâmplă nimic rău, chiar dacă mergem bălăngănindu-ne, din perete în perete, din limita minimă în limita maximă. Tot acest zig-zag nu ne face decât să ne dăm seama că indiferent de ce scrie la baza drumului (drumul cel bun sau calea cea dreaptă), sub tălpile noastre simțim că nu este bine, că nu mergem unde ni s-a promis că vom ajunge, că tot ceea ce se întâmplă cu noi este de fapt împotriva noastră, chiar dacă astăzi vorbim despre ce vrea Natura să ni se întâmple, făcând o pauză de o zi la ce vor politicienii să ni se întâmple, oricum nimic bine, chiar dacă drumul spre Iad este pavat cu intenții bune!
ADI CRISTI