NIMIC NU SE SCHIMBĂ, TOTUL SE CONSERVĂ

Chiar dacă în zona Vrancea activitatea seismică se desfășoară în limitele normale, pe scena politică a țării din ce în ce mai multe unde seismice încep să provoace pagube importante partidelor politice, indiferent pe ce parte a eșichierului politic își desfășoară activitatea.

Avem astfel un PSD sau un PNL, de exemplu, supus unei restructurări puternice, astfel încât foștii parlamentari, în marea lor parte sunt ”trași pe dreapta” sau (mă rog) pe stânga, în timp ce o nouă garnitură de ”tineri politicieni” este gata să se arunce în luptă sau, mai exact, să fie aruncată în luptă. De fapt, nu s-a schimbat nimic, atâta tip cât aceleași criterii au rămas să opereze în formarea listelor de candidați: Rude, cunoştinţe, prieteni, obligații. Șoferi, secretare, bodyguarzi.  S-au schimbat doar chipurile, obținându-se o scădere dramatică a notorietății celor care solicită votul de la un electorat debusolat și el, pus în fața unor buletine de vot, dominate de necunoscuţi, în marea lor parte.

Modul în care sunt selectați candidații este unul care nu ține cont de culoarea partidului, chiar dacă o serie dintre aceste formațiuni politice s-au jurat cu mâna pe scriptură că ei nu vor mai păcătui, dând Satanei dreptul de a-și băga coada în interesele lor politice. Cu toate acestea, acum, când ne apropiem de finalul acestei operațiuni, putem spune, cu uimire în glas și necuprinsă surprindere, că ar fi absurd să nu ne dorim binele rudelor, prietenilor, cunoștințelor, chiar și numai pentru că ”sunt și ei oameni”. Este incredibilă neînțelegerea unora de a nu credita ”omul de încredere”, cu atât mai mult cu cât acesta nu mai are de ce să treacă testul probității profesionale, a competenței, atâta timp cât el va asigura ”șefului” său tot ceea ce acesta îi va cere, după principiul : ”Șefule, lasă-mă să fac eu infarctul care te pașe, că dumneata nu ai timp și de așa ceva!”

S-ar putea ca noii ocupanți ai locurilor eligibile, cei care defilează astăzi rânduri, rânduri candidații, să fie mult mai hulpavi, mult mai nesătui, mult mai de neoprit decât cei cu care lumea se obișnuise deja. O astfel de observație vine să ne întrebe la fel de brutal: ”Si, atunci, ar fi trebuit să păstrăm în fața ochilor fețele celor vechi, cărora, este adevărat, le-am învățat toate tresăririle, toate grimasele sau mult mai bine va fi cu cei noi, pe care să încercăm să-i modelăm după cum ne sunt interesele?

Este o dilemă din care nu vom putea ieșii nici măcar după alegeri, moment în care electoratul va fi chemat la urne să pună ștampila nu pe un om, ci pe un partid, funcție de cât de credul poate fi el că țara va fi salvată astăzi de ideologii și nu de programe guvernamentale credibile. Un astfel de program nu trebuie ”scris bine”, el trebuie să fie garantat că poate fi realizat în mare sa parte, după cum vor suna angajamentele, astfel încât aceste realizări să producă în fapt schimbarea în bine a vieții de zi cu zi a fiecăruia dintre noi.

Și, la acest capitol al programelor de guvernare, ne aflăm pe un nisip mișcător, atâta timp cât nu putem să privim mai departe de patru ani, de un mandat. România nu are nici acum un program de țară pe termen lung, un program care să ne îndrepte spre o anume direcție, astfel încât să reușim să vedem ”luminița de la capătul tunelului”, luminiță ascunsă privirii noastre în acest mai bine de un sfert de secol de întuneric.

Există astăzi acest moment astral pentru o schimbare de atitudine a clasei politice, schimbare care să repună România pe drumul cel bun. Se pare că am ratat din nou o șansă la trezire. Am ratat din nou șansa la salvarea din incertitudine, care să ne dea dreptul de a spera redresarea țării pe principiul competitivității. Se pare că, nu vom ieși din acest blocaj al interesului personal sau, cel mult, de grup, în defavoarea interesului general. Suntem mult prea săraci pentru ca mirajul banilor să nu ne hipnotizeze în continuare, astfel încât funcția de decizie să ne schimbe total comportamentul, din leu, dispus să luptăm cu marea corupţie, ne trezim, la instalarea în funcție, în postura piperniciţilor șobolani pentru care începe să conteze doar cașcavalul.

O primă concluzie, față de acest comentariu, ar fi: ”nimic nu se schimbă, totul se conservă”, ceea ce ni-l ridică în cap pe Lavoisier, care ne-a învățat sau s-a străduit să ne învețe că: „În Natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă.

ADI CRISTI