Sublocotenentul-romancier Gib I. Mihăescu

„În cele din urmă, însă, mă alesei şi eu, care mă «culcam» cel din urmă la începutul bombardamentului, cu frică şi grijă pentru bruma de suflet cât îmi mai rămăsese de pe urma acestui trai de cârtiţă bătută până-n fundul vizuinii, şi acum numai că auzeam cel mai mic şuier şi mă zvârleam, ca un automat, la pieptul pământului ocrotitor.”

Romancierul Gib I. Mihăescu (pe numele său real Gheorghe I. Mihăescu) s-a născut la data de 23 aprilie 1894, în localitatea Drăgășani – Vâlcea și a absolvit cursurile Colegiului Naţional ,,Carol I” din Craiova și ale Facultăţii de Drept, din cadrul Universității Bucureşti (http://cdn4.libris.ro/userdocspdf/518/sr_10_2014.pdf). După regulile vremii, în mai 1917 termină şi Școala de Ofițeri de Infanterie din Iași, cu gradul de elev-plutonier.Ulterior este avansat sublocotenent şi participă efectiv la întreaga campanie militară a Războiului pentru Întregirea României, în luptele purtate de Regimentul 42-66 Infanterie în vara anului 1917, pe frontul din Moldova (https://www.tititudorancea.org.ro/z/biografie_gib_mihaescu.htm). Iată ce aflăm de la naratorul din Donna Alba, despre începuturile Războiului Întregirii: „În război am plecat cu contingentele tinere şi cu alţi amânaţi. Nu ne-au recrutat, dar din cauza invaziei au fost ridicaţi toţi cei în stare să poarte arme de la 18 ani în sus şi trimişi în Moldova. Acolo am fost ţinuţi pe lângă oficiile sedentare până ne-o veni rândul să umplem regimentele, iar cei care aveam mai mult de 4 clase de gimnaziu, împărţiţi pe la şcolile militare… În satul acela de lângă Iaşi m-am despărţit de tata, care fusese de asemenea mobilizat cu grad de colonel medic. Când am ieşit din şcoală, proaspăt elev-plutonier, şi m-am dus să-l regăsesc, tata murise cu trei luni înainte, de tifos exantematic”(http://bookspot.ro/file.axd?file=2010%2F10%2FGib+Mihaescu%2C+Donna+Alba.pdf). Chiar dacă a avut şansa să rămână la partea sedentară şi astfel să fie ceva mai ferit de marile riscuri ale liniei întâi, a preferat cu totul altceva: „Eu însă am cerut să merg pe front, şi din durere pentru moartea tatei, dar mai ales din curiozitate. Era tocmai în anul luptelor de la Mărăşeşti (…)”.Cu toate că din paginile operelor lui Gib I. Mihăescu, inspirate din păţaniile frontului reiese altceva, observăm o anumită bagatelizare a confruntărilor („mici hărţuieli neînsemnate”) la care a luat parte. De pildă, consemnează că „…regimentul a trebuit să stea mai multe zile în rezervă, aproape de apa Siretului; abia mai târziu, după un marş forţat de o noapte şi o zi cu ploaie călduţă, neîntreruptă şi nesuferită, de august (1917 – n.ns.), am fost aruncaţi în foc la Muncel, pe-o latură a Mărăşeştilor. Acolo am rămas după respingerea inamicului, am durat tranşee şi n-am mai fost schimbaţi până la armistiţiu; însă de lupte mari n-am mai avut parte decât o dată, la 14 septembrie, cu prilejul unei rectificări a frontului. Încolo, mici hărţuieli neînsemnate şi neîncetatul bombardament al aruncătoarelor de mine; nici o mândrie şi nici un fel de eroism nu-ţi pâlpâia în artere în faţa acestui soi de morţi războinice, persistente şi anonime”. De asemenea, scrierile lui Gib I. Mihăescu, dincolo de imortalizarea „avântului eroic al soldatului român, care ține piept cu baioneta armatelor germane” (http://www.ziarulderoman.ro/mari-personalitati-inrolate-in-divizia-7-infanterie-roman-in-primul-razboi-mondial/?upm_export=print), insistăşi„asupra întâmplărilor cotidiene marcate de circumstanțele războiului/stării de asediu”, într-o viziune cât se poate de realistă. Bunăoară, nu este uitată ispita feminină a celor aflaţi sub arme. Ofiţerul, comandant al detaşamentului grăniceresc, când descoperă că gradaţii săi părăsesc posturile de pază de pe Nistru, întârziind nopţi întregi prin paturile sătencelor din „misteriosul cătun din spatele sectorului de frontieră”, discuţia devine (Rusoaica, https://bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Gib-Mihaescu-Rusoaica.pdf): „— Bun… Va să zică asta-mi faceţi dumneavoastră… Va să zică gradaţii mei… părăsesc postul noaptea cu rândul şi au înţelegere secretă între ei… Tu ştii ce însemnează asta, băiete? … Tu ştii că noi suntem în zonă de stare de asediu? Tu ai fost vreodată pe la Consiliul de război? Tu ştii ce va să zică Codul justiţiei militare?…— Ştiu, dom’ locotenent, c-am învăţat la instrucţie. Dar eu şi cu dom’ plotonier Gîrneaţă şi cu dom’ plotonier Cebuc ne-am gândit de mult să vă spunem şi dumneavoastră (să mergeţi cu noi – n.ns.). Însă niciunuia nu-i venea curajul. Iacă dom’ plotonier Gîrneaţâ zicea: «Bietu’ dom’ locotenent, trebuie să-i spunem şi dumnealui, că prea se prăjeşte cu cărţile alea… Eu zic să-i dăm pe Niculina lui Serghe Bălan, că e ca bradul şi e şi cucoană … că e de alt neam… Şi când s-o nimeri să se întoarcă Serghe, să-l ducem la Măriuca… asta e văduvă…». Că dumneavoastră, dom’ locotenent, aţi merge totdeauna cu unul din noi… care şi când vreţi, că noi ştim seama…”. În această „situaţiune”, Codul justiţiei militare nu a fost defel menit să-l împiedice pe locotenent a „cunoaşte” pe Niculina lui Serghe Bălan. Mai ales că aceasta presa gradaţii: „Când îl aduceţi? De ce nu l-aţi adus? … Să ştiţi că dacă nu-l aduceţi mâine …, mă duc eu la el, într-o bună dimineaţă, şi vă spun că veniţi încoace!…”. Ilustrativă este şi schiţa Soldatul Nistor (http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/48889/1/BCUCLUJ_FP_279955_1919-1920_001_021.pdf)…. Un soldat obez, veşnic flămând, iese din tranşeu târându-se să ia din sacul de merinde al unui neamţ mort, două cutii de conserve…. „Gras, foarte gras – te mirai ce caută omul ăsta pe front – cu mâinele vârâte în buzunarele pantalonilor; cu privirea încremenită aşa spre inamic, mutându-şi într-una greutatea corpului de pe un picior pe altul, el nu oferea ochilor mei plini de ciudă, decât un spate enorm şi o ceafă groasă şi roşie”. Depistat de superior că şi-a părăsit postul, punându-şi viaţa în pericol, Soldatul Nistor este luat la întrebări: „— Bine mă nenorocitule…, cum ai îndrăznit să părăseşti postul? Nemernicule! – la această vorbă îi apucai arma -, numaidecât ai să mă urmezi. Şi mâine o să vezi tu pe dracu; o să te leg cobză şi te trimit la Curtea Marţială… – Păi de ce, domn ilev… – Vezi tu mâine, vezi tu ce n-ai păţit… – He, he, păi nu puteţi domn ilev… – Ce? – Păi uite colea… Se scormoni câtva timp la şold, de bună samă în vre-un sac şi-mi vârâ îndată în ochi două obiecte lucitoare. – Ce-s aştia? – Parcă D-ta nu vezi… cutiile de conserve. – De la cine le-ai furat tâlharule? – De la ăsta de lângă reţelele de sârmă. – Care ăsta? – Nu ştii, ală de e cu faţa în sus. Mortu de… – A-ha. Va să zică, jefuieşti şi cadavrele? – Nu domn ilev, că parale n-avea deloc; îl scormonii eu, degeaba!… O avea, poate, cel de lângă el, da nu mai mă duc, Doamne fereşte!”.De fapt, această poveste are loc după ce un ordin venit de la batalion obliga pe comandantul plutonului să facă o cercetare amănunţită spre a se constata dacă soldaţii nu cumva şi-au consumat ori pierdut raţia alimentară de rezervă. Conformându-se, comandantul constată că doar Soldatul Nistor nu mai avea pesmeţii şi cutiile de conserve. Ancheta a presupus un dialog de forma: „— Unde ţi-i raţia, măi zăbăucule? – Am mâncat-o, să trăiţi! – Mânca-te-ar ciuma să te mănânce, mâncăciosule, numai la mâncare te gândeşti…”. Pentru a ieşi din situaţie, „domn ilev” gândi o justificare către companie din care să rezulte că explozia unei grenade a distrus noaptea trecută sacul de merinde al soldatului Nistor. Numai că un asemnea raport nu a mai fost necesar, cătana mâncăcioasă găsind singură soluţia.

IONEL BOSTAN