Literatura a fost din nou prezentă la Iași, de această dată într-un regal al valorii, subsumat Galei Scriitorii Anului, o încercare reușită de a pune stăpânire pe Iași și într-o lună de noiembrie, așa cum a făcut-o poezia la sfârșit de mai anul acesta. Poate de aceea spațiul editorialului de azi îl dau poeziei, lăsând-o să vorbească singură pentru domniile voastre, cititorilor:

 

Poemul fericirii surprins într-o lacrimă

Privește cum se întoarce mâna mea

plină de tine

de parcă ai fi coșul acela

doldora cu struguri

sau trupul de care s-a lipit Soarele

fără chip de dezlipire

De parcă ar fi buzele mele

pierdute-n sărutul bezmetic

sau floarea îmbibată

cu mirosul tău nepieritor

 

Privește oglinda

și vezi ce bine seamănă cu tine

Pe când eu mă îngrijeam

să-ți salvez amestecul de dincolo de noi

trecuți de mult de orizont

Cum alții au rămas să traverseze

viața pe jos.

Priveşte-mă prin suferința bucuriei

și plângi în hohote de râs

 

Înțelepciunea poemului

Cuvintele mi-au albit la tâmple

revendicându-și

dreptul de a fi ascultate

și urmate

în toate cele ce spun

 

Mi-au albit la tâmple și versurile

am crezut

Până când mi-am dat seama

că primăvara

poemele mele se topesc

și o iau la vale

acolo de unde le sorbi tu

după un anotimp îngheţat

 

Poem cu telefonul la care nu răspunde nimeni

Vorbeşte

marea cu tine

bolborosindu-și valurile

ca rostirea unui lung poem

despre iubire

 

Și poate de aceea nu mi-ai răspuns

ori de câte ori te-am sunat

provocator

 

Mă lași să înțeleg că nu aveai cum

să-ți întrerupi lucrarea

Înspre tine marea venea

orizont după orizont

iar sunetul telefonului

putea fi confundat

cu strigătul pescărușilor

cu sunetul îndepărtării

îngânând

trântitul ușilor

 

Poem despre marginea mării

La marginea mării poate să înceapă

Lumea cealaltă

dacă împrejurul tău apa

îți vine perfect

ca o rochie de seară

învolburată

și adânc decoltată

 

sânii pot fi ghiciți ușor

mai jos de țipătul pescărușilor

sau de cât ne îngenunchează apusul

direct în semnul crucii care ne îmbracă

uimirea și speranța

că nu suntem singurii rămași pradă vieții

Alături de noi

mai există și marea

cu orizontul și adâncurile ei

așa cum

pe marginea trupurilor începe dezmeticirea

respirației gură la gură

 

Pot fi umbra poemului scris despre tine

Fă-mă să-mi simt umbra

legată de mine

cum se mai simte cuvântul

legat de poem

sau robul din mine

legat de iubire

 

Treci pe deasupra

a tot ce are și un dedesubt

fără ca cineva să te atingă

umbră de neatins

 

Scoală-mă

cum Lazăr a fost trezit

din mormânt

și lasă-mă să învăț să fiu pasare

cu aripa așezată pe părul tău despletit

învățat a fi zburător

cum mai poate fi o clipă de Înger

 

Cu mortul la groapă, despre buruieni și uitare

Mai viu decât mortul poate fi oricine

Poate fi orice

masa pe rotile poate fi

piatra străpunsă de floare  poate fi

orice sau oricine se mișcă

poate fi mai viu decât mortul

 

Dar

nu poate fi cineva mai viu

decât dusul la groapă

plâns cu întristare

și cu multe regrete strigate în șoaptă

 

El are de dus o viață în spate

cum la rându-i e dus pe umerii noștri

de vrednic ce-a fost într-atât

încât

să-i tragă armata salve în aer

 

Și multe coroane să-i acopere locul

în care dusul la groapă

va fi mort de-a binelea

pentru totdeauna

 

Dat buruienilor și crudelor uitări

nici el nu va mai şti cine a fost

și ce va mai fi

în lumea aceea de dincolo

 

Poemul cuvântului de lut

Atât de adânc ești pătrunsă în mine

că nici un miner  nu te-a scos la lumină

De parcă ai fi doar ceea ce ești

și nu partea mea de pedeapsă divină

 

Doar eu reușesc să-ți mângâi tăcerea

și boarea foșnită în pașii ce-i crești

în lumea aceasta și-n lumea cealaltă

un pas de la diavol și doi îngerești

 

Suntem mai presus de ceea ce vrem

atât cât să ținem de mână oceanul

și valul să-l punem să se joace cu noi

și ziua în noapte își spânzură anul

 

Suntem doar cât  ne permitem să fim

cât de încăpător poate fi poemul născut

și câtă iubire mai avem de aprins

în ceea ce înseamnă cuvântul de lut.

ADI CRISTI