S-a scurs ultima zi de campanie electorală, parcă mai repede decât ar fi fost necesar. Pentru că legea ne dă dreptul la meditație, la reflecție, astfel încât să fim pregătiți să alegem pe cei de care avem nevoie să ne reprezinte, să lucreze pentru noi și pentru țară, vă propun să ne limpezim încrâncenarea citind poezie, din cartea la care lucrez acum , intitulată ”Cu Patria în brațe”, prin care încerc să recuperez sentimentul de dragoste de țară, atât de terfelit cu 27 de ani în urmă și pe care eu, astăzi, încerc să-l recuperez și să-i acord importanța pe care o merită, gândind că fiecare dintre noi are o țară, o patrie, face parte din același popor cu toți cei care vorbesc, în cazul României, limba română.
Să ne înălțăm prin poezie și să lăsăm versul să ne liniștească, să ne confere acel potențial necesar pe 11 decembrie să votăm în cunoștință de cauză.
Țara sub formă de popor liber
Am uitat să scriem despre patrie
de parcă am fi uitat să silabisim iubirea
pe când pașii noștri adunau drumul
asemenea pescarilor năvodul din adâncuri
am uitat să ne aducem aminte cu tălpile goale
de pământul din care iarba ne crește
ca o pâine rumenă și frumoasă
ca o fecioară rumenă și frumoasă
ca o patrie rumenă și frumoasă
și poate de aceea mai uităm câteodată
cât de ispititoare este șoapta care ne cheamă
mâna care ne odihnește
versul care ne strigă…
și toate acestea se pot întâmpla
doar atunci când visăm țara
sub formă de popor liber
atât cât să se bucure pe străzi
de tăcerile lui.
Lumea cuvintelor interzise
Vin din lumea cuvintelor interzise,
închise în frica de lumină
de a nu face victime colaterale…
cruce, biserică, frig, Dumnezeu
înger, foamete, Rege
și multe alte substantive comune și proprii
erau scoase din uzul poemelor
scăpate în libertate
cum mai erau scăpați fugarii
dincolo de porțile lagărului
trăiam în țara cuvintelor interzise
în miezul cursei printre jaloane
nu aveam voie să fiu ceea ce visam
cum nu aveam voie să-mi port visul de lesă
prin parcurile publice
despletite de sensuri
cuvintele
astfel chiluge
semănau cu capetele rase
ale condamnaților
cu ochii legați
cu spatele lipit de zidurile
obișnuite cu moartea
până când am deschis ochii
și am văzut porumbelul
care stăpânește zborul
și cerul
și dreptul de a fi solia de pace
sub astfel de aripi am regăsit cuvintele
pregătite să-n vie: ”Pe mine, mie redă-mă!”
ADI CRISTI