24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Piața începe să gâfâie ușor. Protestele au depăşit ura viscerală care le-a alimentat în primele zile. Încetul cu încetul mințile nevinovate și greu de ocupat de tot felul de interese oculte sau obscure, preferă să se întoarcă la tăcerile de dinainte. A devenit obositor drumul prin ger și ninsoare în central orașelor, acolo unde în afara socializării și a descărcărilor nervoase (din categoria ”loc de dat cu capul” sau ”spațiul destinat înjurăturilor necesare descătușărilor din energiile negative acumulate peste zi”, nu se mai întâmplă nimic. Este ca și cum câinii ar lătra la Lună sau Învățătorul ar vorbi în deșert. Ei strigă, ei se dau de ceasul morții, ei își rup plămânii, iar ceilalți nici că-i aud sau dacă îi aud nici că le pasă. Legea așa este scrisă în regimul democrat, regim pe care l-am preluat cu mare bucurie și încredere, dându-ne pe mâna lui, scăpând de ravagiile unor dictaturi care ne-au pus unghia în gât. Unii încearcă să ne prevină că astfel am ucis dracul, dar am dat peste tătânul său. Sir Winston Leonard Spencer Churchill nu a ezitat să definească regimul democrat ca fiind cu multe lacune, dar care este cel mai bun, din tot ce a gândit în materie omenirea până acum.
Fragmentat simțim acest lucru, chiar și printr-o aritmetică simplă, pe înțelesul tuturor. Înainte de 1989 furau câțiva, în timp ce astăzi doar câțiva nu fură. Înainteporțile unui spital de nebuni, închideau pacienții în spațiul spitalului, astăzi porțile păstrează țara închisă în afara spitalului. Suntem mult prea hăituiți de incertitudine, așa cum confuzia face parte din sistemul nostru de orientare.
Deja Piața Victoria a devenit o rană amorțită. Un bandaj care încă mai poartă urmele sângerării, cândva abundente.
Încep să mai iasă din case, într-o astfel de amorțeală, nume care se gândesc că ar fi bine, pentru CV-ul lor, să bifeze și această participare civică la ”ieșirea poporului român în stradă” . Să fie și ei prezenți, să fie și ei activi, să facă parte din forța de reacție rapidă a societății. Astfel, se încearcă să nu se invoce amestecul în treburile interne ale misiunilor lor dedicate comunității, evident, cu banii primiți de la același stat, pe care ei îl atacă în această pornire imberbă a dreptului fiecăruia de a protesta, de a manifesta sau pur și simplu de a se plimba prin zonă, să vadă cu ochii lor ce-i cu gălăgia aceasta stradală.
Strada începe să devină mai calmă decât o mai ținem minte. Un fel de relaxare a dat voie nopții să-și aducă aminte de stele, de liniște, de jocul de lumini la intersecțiile semaforizate.
Câteva scâncete se mai aud dinspre Palatul Cotroceni, spațiul dedicat protestelor antiprezidenţiale. ”Demisia! Demisia!” – se aude parcă din mormânt această dorință iluzorie. Nimeni nu crede că președintele va sări din papuci direct pe iarba încă verde din Parcul Palatului. Ei strigă, președintele își vede de agenda lui de lucru sau chiar de odihnă și de relaxare.
Strada mai păstrează din nemiloasa apăsare a celor peste o două de mii de tălpi (câte două de protestatar), ce au umplut întregul bulevard ce taie Capitala în lung. Este un fel de febră musculară pe care o resimte covorul asfaltic. Un fel de răsuflare eliberatoare, ce nu mai are nevoie de încordarea pectoralilor și a marelui trapez, pentru a rezista nu atât apăsării cât mai ales respirației celor peste o sută de mii de plămâni aflați în exercițiul inspirație / expiraţie, dedicat strigătelor protestatarilor!
Acum, câteva sute de încăpățânați care servesc cauza nu mai contează. Nici nu se mai disting în imensitatea amintirilor de acum câteva zile. Sunt un fel de urme pe zăpadă sau chiar pe caldarâm, care ne atrag atenția că aici, cândva, s-a întâmplat ceva.
Acum ne pregătim să mergem mai departe. A fost un vis frumos pentru unii și un coșmar pentru alții. Dacă ar fi să ne întrebăm ce a fost pentru țară, cred că peste 50 de ani vom reuși să aflăm cu adevărat.
ADI CRISTI
