Avem buget. Ca printr-o minune România, după două luni de 1/12 din bugetul anului 2016, poate să constate cu mândrie patriotică faptul că are buget. Un buget nou nouț, de cea mai mare frumusețea, incredibil și, în același timp, îngrijorător pentru președintele ”românilor lui” (un grup, acolo și el, care știe dureros ce e suta de euro).
Klaus Iohannis nu a mai avut încotro, chiar dacă dansul său de lebădă nu a dus decât la o tragere de timp nejustificată și, mai mult, la o compromitere totală a ideii că el ar putea fi preşedintele tuturor românilor și ai lui, dar și a celor care nici nu vor să audă de un așa președinte șovin, care nu vrea să recunoască acea mare majoritate a românilor de 99%, supărați nevoie mare pentru dezbinarea pe care veșnicul primar de Sibiu o propagă în societate.
Nu este frumos să te iei de om, chiar dacă ai dreptate sau crezi că ai dreptate. Dar, atunci când vezi cum zâmbetul hămăitor al președintelui nu semnifică decât acea grimasă lăsată în urma rostirilor tăcute din categoria: ”O să vă belesc eu huruielile de pe creier, să nu mai îndrăzniți să mă atacați în fața Palatului meu prezidențial!”, simți că nu mai poți să decontezi reacția generată de partea bunului simț, drept pentru care, nu-ți mai rămâne decât să constați că individual nu are cum să ne reprezinte, nu are cum să ne ia partea, nu are cum să ne fie baci până la sfârșitul acestui mandate. Dar, o astfel de constatare nu va face altceva decât să toarne în continuare gaz pe foc, menținând blocajul străzilor și al piețelor publice, de această dată de grosul românilor care se vor simți violați în drepturile și libertățile cetățenești, pentru care s-a murit cu piepturile deschise, în decembrie 1989. Pe atunci toți lătrătorii de azi nu erau decât zbateri hormonale, indecizii ale unui planing familiar aflat la bariera întrebării: ”dar acesta cu ce se mănâncă?”
Evident că astăzi, deveniții între timp, ”tinerii frumoși și liberi” au fost încurajați de Klaus Iohannis să creadă că a sosit și timpul lor, acela de a prelua frâiele politicii românești, este adevărat mult prea torsionată, fleșcăită și aflată într-o gravă eroare repetitivă, după ce au fost exersate toate alternativele la guvernare.
Energici, dornici, zvăpăiați, plini de cutezanța să fie luați și ei în seamă, să li se spună direct că ”și ei contează”, fără prea multă gândire filosofică s-au lăsat capacitați de brațele ocrotitoare ale lui Klaus Iohannis, cel care nu a mai reuşit să facă din PNL ”partidul lui”, dar nu pentru că Alina Gorghiu de pe atunci nu ar fi dorit, ci pur și simplu din cauza electoratului dezmeticit între timp, după ce și-a dat seama că și noul președinte face parte din ”aceeași mizerie”.
Poate de aceea, USR, partidul care refuză să se numească partid, s-a definit inițial a fi o organizație antisistem, ce nu poate fi compatibilă cu nici un partid parlamentar (PNL fiindu-i băgat pe gât de semnele discrete ale lui Klaus Iohannis, care măcar atât a reușit să înțeleagă că politica o fac partidele politice și nu strada sau societatea civilă, zone din care Nicușor Dan nu a ezitat să-și recunoască originile publice).
Astfel, s-ar putea explica recuzita cu care USR și-a început activitatea în Parlamentul României, atât la nivelul mesajelor, a pancartelor, ocupării tribunei parlamentare, ca și cum ar ocupa piețele publice, fără însă a emite cel puțin o soluție benefică celor care de fapt le-au dat acel 8% reprezentare parlamentară.
Ca o constatare imediată putem spune, că noutatea adusă în viața politică parlamentară, prin această schimbare de generații de politicieni, a fost înregistrată la nivelul esteticii imaginii, fără a ezita să constatăm, în același timp, puternica vulgarizare a mesajelor politice, de o grefă nefericită făcută din corpul străzii și a piețelor publice și plasarea acesteia în spațiul legislative.
Suntem din nou la un început de drum, la o reinventare a școlii primare și pentru cei care dorm în Parlament cu aceeași ușurință cu care o făceau și cei care astăzi sunt considerați veteranii instituției legislative.
Avem buget și nu mai avem muget. Suntem salvați și nu mai suntem călcați. Vrem să fim normali, fără ca să mai fim vocali?!
Cred că, în primul rând, avem nevoie de noi înșine, să ne cunoaștem, să știm încotro vrem să tragem și mai apoi să fim cât se poate de conștienți că efortului nostru îi este necesară multiplicarea, îi este necesară solidaritatea și mai ales îi este necesară acea hor a unirii în care să reușim să învingem toate greutățile care ne ies în cale, fără a mai fi dezbinați, fără a mai fi hăituiți unul împotriva celuilalt. Este timpul să ne apucăm de treabă. Să facem în așa fel încât nimeni dintre noi să nu uite că aproapele nostru am putea fi noi, drept pentru care ar trebui să fim grijulii și responsabili.
ADI CRISTI