LUMEA NOASTRĂ ȘI LUMEA ÎNCONJURĂTOARE

LUMEA NOASTRĂ ȘI LUMEA ÎNCONJURĂTOARE

Ar trebui să vorbim din ce în ce mai mult și mai profund despre mass media. Despre rolul ei pe care începe să și-l aroge, altul decât acela de ”câine de pază al societății”. În ultima vreme, de când scena politică românească (și nu numai) a devenit un câmp de lupte sângeroase, presa nu a ezitat să se amestece și ea printre combatanți, de cele mai multe ori folosindu-se de inevitabila motivație existențialistă, ce ține de asigurarea zilei de mâine în formatul ”presei independente”. Astfel, structura de rezistență a acestei realități este pusă la grea încercare de presiunea ce apasă pe rezultatul încrâncenării disputelor de pe scena politică, cu atât mai mult cu cât s-a produs o schismă profundă în configurația libertății presei, acest atribut esențial pentru slujirea corectă a regimului democrat. Observăm în materialele de presă, destinate informării cetățeanului, tot atâtea realități considerate fiecare în parte ca fiind ”un produs jurnalistic profesionist”, chiar dacă toate aceste demersuri sunt produse ale deciziilor politice, ale puterii sau ale opoziției, precum și ale societății civile, devenită și ea un actor important în această piesă a Puterii!

Marea bulversare, ce a cuprins întreaga societate în ultimii patru ani (mai ales), reuşeşte să ne arate rănile sângerânde ale zilelor supuse viețuirii, dar și cele considerate a fi ascunse de ochii lumii, fiind în continuare rodul lucrărilor din spatele ușilor închise, acolo unde a fost descoperit ”sistemul” (binomul) că lucrează pentru cei ce nu vor sub nici un chip să piardă puterea. Poate de aceea, azi ies la lumină adevărații conducători, de fapt adevărații decidenți, cei care îi pun pe aleșii poporului să joace cum le cântă ei, în acest festival de umor și omor, într-o nouă prezentare a Cântării României.

De la o propagandă deșănțată, făcută de mesagerii lui Traian Băsescu, pe când acesta era președintele României, timp de două mandate (2004-2014), ce avea drept scop proslăvirea independenței justiției, în fruntea căreia s-au așezat cei care influențau nu numai aflarea adevărului, nu numai împărțirea dreptății (în litera și spiritul legii), cât mai ales au început să influențeze și cine să conducă, ce anume să se voteze, care sunt legile ce ar trebui ”trase pe dreapta” și care să fie votate, chiar dacă în tot acest timp, drepturile și libertățile cetățenești erau pur și simplu uitate, trecându-se peste ele cum mai poate să treacă roțile tractorului peste firul de iarbă. Cu indiferență și fără prejudecăți!
Erorile judiciare au fost de când justiția și-a luat această grea misiune de ”a face dreptate”, așa cum medicii chirurgi își asumă greaua misiune de a interveni, printr-o operație grea, cu buna credință și intenție de a salva viața pacientului.  Dacă rolul medicului este mult mai dificil, mult mai stăpânit de hazard, oricâtă știință de carte și de talent ar demonstra slujitorul lui Hipocrate, rolul judecătorului pare a fi mai simplu, doar la îndemâna conștiinței intime a magistratului, avânt ca sistem de referință, de raportare și verificare, legea cu articolele și aliniatele ei, fiind sub protecția totală a inamovibilității sale, garantată de zeița Themis. Mai mult, chirurgul are pe masa de operație corpul pacientului cu afecțiunea de care suferă ”la ea acasă”, în timp ce pe masa judecătorului ajung doar probele și acuzațiile pe care le stabilește procurorul, în timpul anchetei penale, premergătoare întocmirii rechizitoriului, actul care devine decisiv trimiterii în judecată a inculpatului.

Am îndrăznit această paralelă între cele două meserii, care au în stăpânire omul, pe partea sa de corp și de libertate, gândind că de suflet ar trebui să se ocupe credința,  ce aparţine ambilor actori invazivi, (chirurgul și judecătorul), actori principali ai profesionalismului, care, înainte de toate, ar trebui să demonstreze marile valori morale ale omului pus în slujba oamenilor, astfel încât prezența maestrului de ceremonii necesare spiritului în Înălțarea sa, să aparțină preotului, ca o legătură firească și necesară pasului înspre lumea cealaltă, lume în care operează alte legi, alte norme, fără a putea să spunem că și dincolo de noi există cutume, înțelegeri susținute doar de obişnuinţă, de obiceiuri ce  nu au mai fost supuse legiferării, dar ale căror forțe ale obișnuinței și mai ales ale bunului simț le dau valori de necontestat pentru a face regula și cărțile în societate.

Normalitatea este cea care poate da măsura valorii, a înţelegerii actorilor de pe scena publică, scenă în care fiecare ar trebui să fie și să facă ceea ce este: Legislativul să facă legi, Executivul să pună în aplicare legile, Puterea Judecătorească să-și asume respectarea acestui cadru legislativ, în timp ce mass media să informeze corect despre ceea ce se întâmplă cu noi, toți cei care alcătuiesc lumea noastră și lumea înconjurătoare.

ADI CRISTI