24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Ne apropiem de primăvară. O nouă desprimăvărare ne bate la ușă. Ne bucurăm nu pentru că vom da peste căldură, ci pur și simplu pentru că vom scăpa de zăpadă, viscol și ger. De ce să avem astăzi interdicție la bucuria sugerată de dezmorțirea tremuratului la un Soare din ce în ce mai fierbinte? Este simplu. La noi operează, din ce în ce mai agresiv, uitarea, pierderea din memorie a suferinței, a durerii corpului înghețat până la degerături sau a mâinilor îndesate în buzunarele sparte, în care nu se mai găsesc banii necesari supraviețuirii pe timp de iarnă.
Suntem mult prea însetați de optimismul speranței, care nu ne mai ajunge din urmă sau nu ne mai iese în cale, chiar dacă ochii noștri sunt împinși spre ceafă sau sunt agățați, ca niște rufe la uscat, pe sârma orizontului.
Avem capacitatea de a nu ne mai lua în seamă, chiar dacă încercăm să fim credibili prin gesturile noastre de a fi auziți, de a fi crezuți, de a fi luați în seamă.
Calendaristic vorbind, întrăm de mâine în prima zi de primăvară, atâta timp cât ne aflăm în anul în care luna februarie este pe firul scurt, acela care măsoară 28 de zile. Cu alte cuvinte, vom intra cu 24 de ore mai repede în primăvară decât am fi făcut-o într-un an în care luna aceasta capricioasă ar fi avut 29 de zile.
Oricum Babele, de regulă, nu ne iartă, prelungindu-ne iarna și în luna martie, cu cel puțin nouă zile, atâtea câte cojoace trebuie să lepede Baba Dochia. Avem în sprijinul nostru și ”patruzeci de pahare”, dar și ”patruzeci de sfinți”. Vin, miere de albine, miez de nucă – acestea sun ingredientele cu ajutorul cărora ne întremăm curiozitatea și buna dispoziție de a vedea cu ochii noștri cum explodează mugurii în verdele frunzelor acompaniat de culorile pastelate ale florilor noului ciclu de readucere la viață. Un fel de ”Scoală-te Lazăre și umblă!” adresat Naturii.
Indiferent de câte căderi de zăpadă vor mai fi de acum înainte, omul se simte apărat de speranța revenirii la viață a copacilor, de exemplu, la acel verde care ne bine dispune, colorându-ne și mișcându-ne la modul alert, pe fundalul renașterii la viață a Naturii. Avem deja avantajul rezistenței prin răbdare (să mai treacă câteva zăpezi și poate geruri, că vom scăpa și noi la căldură). Nu același sentiment prietenesc vom avea în iulie – august, luni în care canicula ne va întoarce împotriva Soarelui, așa cum iarna suntem înrăiți de căderile masive de zăpadă, geruri și viscolele care spulberă zăpada, troienind-o în dune imense, de peste trei, patru metri, făcându-ne astfel prizonierii iernii sau chiar victimele ei.
Deocamdată, suntem avizi să simțim raza de căldură cum ne descheie naturii paltoanelor, cum ne dezbracă de blănuri și cojoace, subțiindu-ne până la pulover și geacă. Devenim mai sprințari, mai vioi, mai dornici de mișcare, de ieșire la iarba verde, spațiul care își deschide ferestrele înspre pădurile de la marginea orașelor, ademenindu-ne la sfârșituri de săptămână cu ieșirile curajoase la primul grătar al noului an.
Primăvara are pentru fiecare dintre noi acest potențial imens de optimism, ce ne poate salva din cele mai pesimiste regrete, ce domină lipsa noastră de adaptare la desele schimbări de direcție, de sensuri și mai ales de drumuri de urmat, în acest balamuc dat clasei politice să-l gestioneze.
Dacă ar fi să rămânem tot pe teritoriul prognozelor meteo, aplicate mișcărilor sinuoase și greu de intuit de pe scena politică a țării am fi avertizați de codul roșul al instabilității echilibrului funcționării statului de drept, prin încălecarea jenantă și grobiană a puterilor statului de drept, aflate parcă într-o bătălie pe viață și pe moarte și nu într-o perfectă corelare a rolului fiecăruia cu interesele națiunii, numite pentru repetenți și interesul general, ce nu poate fi confundat cu interesul de a rămâne la putere cu orice preț sau cu interesul de a influența mersul societății după harta ambițiilor unora, care nu au ce căuta într-un astfel de peisaj, dacă ar fi să ne identificăm poziția geografică după ce dictează competențele celor trei puteri ale statului de drept, ale căror independență devine fundamentală funcționării în termeni reali a regimului democratic.
Această hărmălaie provocată este din ce în ce mai greu arbitrată și pusă în limitele cadrului legislativ, constituțional, de Curtea Constituțională a României, care este pe calea de a fi mult mai solicitată decât este Parlamentul României, fiind chemată să rezolve conflicte de ordin constituțional între aceste puteri, în timp ce forța mediatoare a președintelui Klaus Iohannis este la fel de jalnică precum a fost până în prezent prestația sa de președinte dezbinător și nicidecum integrator.
ADI CRISTI
