NU PE TOȚI ÎI CHEAMĂ LAZĂR

Revenim la mai vechile noastre practici, după cele privind ocuparea piețelor publice. Primele manifestări ale nemulțumirilor sociale, în România postrevoluţionară, au fost asumate de ceferiști, considerată pe atunci a fi ”a doua armată a țării”. Pretenția legitimă a acestora venea să completeze o altă pretenție, la fel de legitimă, a minerilor, fiecare meserie acuzând marea responsabilitate a deciziilor ce trebuie luate pe calea ferată, respective condițiile grele de muncă în subteran, dar și periculozitatea pe care meseria de miner o impune.

Astăzi, după 27 de ani de capitalism se pare că am ajuns exact acolo de unde am plecat în anii 1990. La nivel de CFR nici nu este greu să constați că timpul a înghețat, chiar și numai dacă vei dori să urci într-un vagon de călători. Aceeași mizerie, aceeași nepăsare, aceleași distrugeri și mai ales același miros de stricat. Indiferent de ceea ce strigă întru apărarea lor administratorii acestui serviciu oferit populației, nimic nu-I poate salva și nu le poate îmblânzi aparențele. Dacă ar trebui să fim cât se poate de neutrii, de lipsiţi de patimi în analiza noastră, atunci ar trebui să recunoaștem și să ținem cont și de schimbările vizibile înregistrate în aceeași unitate de timp. S-au schimbat prețurile, cu o creștere sălbatică, invers proporţional cu ceea ce ne oferă astăzi CFR pentru op călătorie fie pe ruta regional, fie pe rutele înspre capital.

S-a mai schimbat ceva. Au apărut alternativele. Fie competitorii pe aceeaşi cale ferată (este adevărat încă modești și limitați la distanțele de navetă), fie competitorii pe pneuri autor, cei care nu au ezitat să se obrăznicească și să ofere călătorilor soluții mult mai rapide și mai sigure. Dar, cel mai mare și mai puternic competitor pe piața căilor ferate a ajuns astăzi să fie…avionul! Nu este glumă, nu este un exercițiu de imaginație, ci pur și simplu totul ține doar de constatarea că pe ruta Iași București cu avionul poți să ajungi în doar 35 de minute și nu în cel puțin șapte ore de călătorit în mizerie (sic!) cu o investiție mai mică cu 50% decât te-ar costa biletele la tren! ȘI, iată că revenim la realitatea protestelor de astăzi ale ceferiștilor. Bine, bine, am putea să înțelegem că banii sunt puțini (1900 lei un salariu la CFR), dar ce face ceferistul pentru mine, călătorul, cel care îi dau voie să câștige și ”banii aceștia pe care el îi consider insuficienți?” De fapt nu face sau nu se vede nimic, nici o schimbare în bine, de 27 de ani, timp în care pe la conducerea acestui minister strategic s-au perindat nu mai puțini de 26 de miniștri, de la Corneliu Burada la Alexandru Răzvan Cuc. Predestinat sau nu CFR a ajuns astăzi singur Cuc, atâta timp cât ceferiștii anilor 2017 sunt rupți de realitate, chiar dacă pentru această postură sunt ajutați de lipsa unui program coherent de redresare a CFR, dacă, într-adevăr ne mai interesează această ramură a economiei, transportul pe calea ferată, a mărfurilor, căci vorbind despre călători cred că decizia a fost de mult luată, din momentul în care nu se mai face nici o distincţie între marfă și călători, referitor la confortul asumat de către prestatorul de serviciu.

Mult mai direct și mai abrupt putem spune ceea ce spune francezul: „Je m’en fiche„. Bine, bine, îmi vor replica ceferiștii de rând ai patriei, tu te ”fiche”, dar noi…cu noi cum rămâne?

Evident că, cel mai imediat răspuns nu poate fi altul decât acela cu… ”rămâne ca în tren”. Evident că nu putem să ne limităm doar la un singur răspuns, așa cum nu putem să trecem cu vederea dramele pe care le ceează o grevă în CFR.

Vinovați pentru tot ceea ce se întâmplă rău în țară nu pot fi alții decât guvernații, singurii în măsură să își asume răspunsurile și mai ales acțiunile privind detensionarea încrâncenărilor provocate până acum, cu atât mai mult cu cât altele aşteaptă la barieră să înceapă și ele manifestările de protest, pe motive de bani puțini în buzunare, cum ar fi atenţionările polițiștilor!

Trăim în România, atât cât vom mai reuși să trăim. După când vom epuiza și ultimele firimituri de viață, atunci ne vom simții mult mai relaxați, mult mai neutri, aşteptând în ordine glasul care să ne scoată afară, chiar dacă nu pe toți îi cheamă Lazăr!

ADI CRISTI