PE MINE MIE REDĂ-MĂ

Eminescu este ceasul nostru biologic. În fiecare an bate de două ori. O data pentru naștere și a doua oară pentru moarte. În fiecare 15 ianuarie, respectiv 15 iunie, Eminescu ne obligă să ne minunăm, asemenea lui, cu oda în metru antic, acoperindu-ne infinitul bolţii cerești, din înaltul căreia stă atârnat destinul lui ” Ca să pot muri liniştit, pe mine/Mie redă-mă!”
După unii ”Eminescu nu a existat”. A fost pentru trebuia să fie, căci dacă nu ar fi fost, atunci, cu siguranță, ar fi fost inventat, așa cum a fost inventată roata sau cum a fost descoperit focul. De la nașterea sa Eminescu ne-a dat un semn că el aparține tuturor celor care vorbesc și tac în limba română, dar și a celor care se exprimă în alte limbi ale pământului, dar simt dorul de viață în limba română.
Mulți au încercat să fie cât se poate de clari atunci când au îndrăznit să pună semnul identității între el și popor din spațiul mioritic. În viziunea acestora Eminescu este trup din trupul țării sale, pentru ca, mai târziu, să ajungă trupul limbii române,
Nu există român care să nu fi scris măcar o data o poezie, prin cuvinte, prin tăcere, prin emoție, prin sensibilitatea de a oferi o floare sau de a îngâna un apus de soare. Aceste popor încercat la răscruce de vânturi este unic în ușurința cu care reușește să-și identifice personalitatea prin muzicalitatea expresiei, prin ușurința cu care reușește să emoționeze, Eminescu a sosit în această lume pe un teritoriu aflat atunci în plină facere, într-o limbă literară încă dezarticulată, cu un puternic reper semnificativ, acela al lui Vasile Alecsandri. Să ne plasăm în spațiu și timp, la 1866 Eminescu public prima sa poezie De-aș avea , în revista Familia con dusă pe Iosif Vulcan și care apărea atunci la Pesta.
„De-aş avea şi eu o floare / Mândră, dulce, răpitoare,/Ca şi florile din mai,/Fiice dulce-a unui plai,/Plai râzând cu iarbă verde,/Ce se leagănă, se pierde,/Undoind încetişor,/Şoptind şoapte de amor;//De-aş avea o floricică/Gingaşă şi tinerică,/Ca şi floarea crinului,/Alb ca neaua sânului,/Amalgam de-o roz-albie/Şi de una purpurie,/Cântând vesel şi uşor,/Şoptind şoapte de amor;//De-aş avea o porumbiţă/Cu chip alb de copiliţă,/Copiliţă blândişoară/Ca o zi de primăvară,/Câtu-ţi ţine ziuliţa/I-aş cânta doina, doiniţa,/I-aş cânta-o-ncetişor,/Şoptind şoapte de amor.”
Acesta a fost începutul care avea să vestească Nașterea poeziei ce avea să nască, la rândul ei, veșnicia și forța versului, forța acestuia de a naște Galaxii, mutând raportarea de la microcosmos la cosmos, de la chiverniseala drăjmuită a firimiturilor de pâine la risipa constelațiilor nemuritoare.
Cu acel Eminescu, care la 19 ani își asumă destinul, descoperind gândirea acelei epoci ca un burete, absorbind aproape totul, începe consolidarea culturii naționale, articularea personalităților decisive care aveau să țină pe umerii gândirii lor întreaga națiune tânără și nărăvașă, ale căror idealuri încă nu erau consolidate.
Se poate spune că Poetul Nepereche a apărut la timp în spațiu în care națiunea începea să-și caute identitatea, să-și definească proiecțiile unui viitor ambițios, generos, dar și dezorientat de atâta modernism năvălitor asupra acelui conservatorism specific protecției estului, a spaimei slavone de a nu pierde din beneficiile câștigate după atâta amar de ani de feudalism dus la exasperare.
Imperiul rus, asemenea tuturor imperiilor de până atunci, își trăia ultima răsuflare, pregătindu-se să-și consume ultima jumătate de veac, cea ce nu poate să ducă decât la gravele dezechilibre între cultura veche și noua cultură ce avea deja pretenția la reprezentare a inevitabilului viitor.
Cultura română încă de pe atunci începea să simtă avantajul tinereții, curajului, schimbărilor riscante, dar benefice modernismului, singurul pas cu ajutorul căruia s-a ieșit din anchilozarea și rigiditatea formelor, mai ales ale celor fără fond.
Mihai Eminescu a devenit astfel un reper, un sistem de referință, născând aproape instantaneu prozeliți, acea mediocritate stătută, din care a reușit să se ridice marii cărturari, fie prin folosirea geniului eminescian ca obiect de studiu, fie provocați la replici pe măsura talentelor fiecăruia.
Eminescu ne-a învățat să citim, dar să și scriem. Ne-a învățat să ne dăm seama de unde începe și unde se termină adevărata literatură (cultură națională), sădindu-ne ambiția de a nu ne exclude pe noi atunci când riscăm să facem clasamente, atunci când luăm ca sistem de referință valoarea operei și nu încrengătura de fapte și comisioane, numite de I.L.Caragiale, lanțul slăbiciunilor.
Mihai Eminescu de 131 de ani nu a murit. El s-a transformat într-o aducere aminte, de două ori pe an, sau numai o data pe an, în primi 39 de ani din cei 170 pe care i-a împlinit deja de la naștere. Avem, noi ca popor roman, două delimitări fundamentale în ianuarie și iunie, momente în care nu uităm să începem rugăciunea ” Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”
ADI CRISTI