24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Nu știu dacă este corect să sărbătorim astăzi ziua internațională a păcălelii, noi, cei care facem parte din cel mai păcălit popor din lume. Poate că, așa cum la 1 decembrie am decis să ne sărbătorim ziua națională, cred că de 1 aprilie întreaga lume ar trebui să se raporteze la blestemul nostru de a fi poporul cel mai păcălit 364 de zile din an. Poate de aceea, 1 aprilie ar trebui să fie pentru noi, românii, ziua în care să fim iertați de la pedeapsa naivității noastre. Celelalte popoare ale lumii să ne aducă ofrande și mulțumiri, să se grupeze în genunchi în fața arcului nostru carpatin, sugerându-ne că avem și noi dreptul, o zi pe an, să ne considerăm a fi poporul ales, poporul care contează, poporul care știe să-și rânduiască destinul după vrerea și nevoile sale și nicidecum după ce spune o Poartă sau Alta.
Calitatea sau neșansa noastră de a ne lăsa mințiți devine o virtute în contextul în care minciuna a reușit să ne aducă milenii de continuitate și de stabilitate, demonstrând astfel că trădarea, pe fond, nu provoacă pagube esențiale, ci doar reușește să ”grăbească lucrurile” să se întâmple, este adevărat, după gândirea celui care deține puterea, indiferent de regimul politic pe care îl reprezintă.
Cu alte cuvinte, mult mai simple și mai ușor de interpretat, putem spune că la noi încă nu s-a produs desprinderea de mentalitatea comunistă (care nu a reușit, trebuie să recunoaștem, să ne matrițeze într-atât încât să fim dependenți de ea), ci pur și simplu noi încă nu am reușit să ieșim din logica stăpânului, a celui care decide, nu pentru că ar avea dreptate, ci, mai ales, pentru că așa crede el că trebuie să decidă. Sau doar că așa îi este vrerea.
Continuăm să ne alintăm cu motivația dictaturii, încercând astfel să prindem o nuanţă de modernism în gesturile abominabile ale stăpânului de sclavi.
Binele la noi trece, în continuare, prin stomac, chiar dacă se spune că flămânzii nu au culoare politică și nici o altă credință în afara strigătului de ajutor. Poate de aceea suntem atât de previzibili, atât de jalnici în a ne recomanda virtuțile, dacă despre demnitate ne vine din ce în ce mai greu să vorbim. Sărăcia a făcut din noi o plastilină, cu ajutorul căreia se încearcă forme spectaculoase, dar lipsite de fermitate, așa cum sunt clipele date nouă spre supraviețuire. Marea păcăleală la români este aceea care ne prezintă sub chipul poporului ales, indiferent de ținuta de gală pe care evenimentele încearcă să o impună. Noi nu avem cum să fim îmbrăcați în frac, atâta timp cât nu dorim să renunțăm la opinci, așa cum nici joben nu suntem îndreptățiți să purtăm atâta timp cât pe creștet ajuns să ne crească cușma, pusă de la naștere pe cap și dusă cu noi în groapă, la vreme de despărțire cu popă și dascăli în față.
Ne place să suferim în tăcere pentru faptul că în noi minciuna crește în mod natural, așa cum cresc pe câmp florile de mac. Avem acest avantaj al dezinvolturii, al spaimei care ne face să fim pe cât de precauți, pe atât de imobili, greu de clintit, greu de pornit, rămași împietriți, de parcă lumea noastră s-ar identifica cu lumea de piatră a muntelui sau cu lumea de piatră a statuilor, lumea celor care cuvântă, dar nu doresc să audă ceea ce se spune, chiar și numai pentru că singurele cuvinte care ar putea conta se referă la foame, pat, bani, sărăcie, și mult așteptata minune a lui: ”Ți-a pus Dumnezeu mâna pe cap”. Această ultimă alegere, în varianta salvării de către Divinitate, nu ține cont de cine se află de față și nici de cine va urma. Este un fel de lovitură de fulger, care aduce cu sine speranța, singura care se află peste tot în stare latentă, așteptând să fie activată de o astfel de momente divine.
Minciuna la români este mai mult decât o credință, este mai mult decât o soluție, este de fapt singura cale de a evada din moartea sigură a celor fără de speranțe.
Spune-i românului căi iei casa, familia, norocul și nu-ți va purta o pică mai mare dacă îi spui că-i iei speranța. Că-l lași fără speranță, părăsit și gol, asemenea unei gări prin care nu mai trece nici un tren.
La 1 aprilie lumea râde și nu se supără, surprinsă de o cameră ascunsă, ce are capacitatea de a procesa întreaga mișcare a planetei în timp real. Doar în România hohotul de râs este astăzi luat în serios. Doar astăzi, când restul lumii râde, noi ne plângem soarta.
ADI CRISTI
