24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Nu știu dacă până astăzi am reușit să profităm de acest tip de implicare în trecutul nostru din zorii creștinismului, de fapt din începuturile iubirii dumnezeiești. Viața trecută prin acest foc purificator își simplifică structurile până la nivelul limpezirii, curgerii firești a trecerii noastre prin viața reală, plină de suișuri și coborâșuri, înceată și virulentă, calmă și agresivă.
Avem nevoie de astfel de pasaje clare, rupte de inerțiile diurne, care să ne ofere, asemenea unui diapazon, nota de la care să pornim, cu ajutorul căreia să ne acordăm viața în ritmul și profunzimea de la care să putem pleca, astfel încât deplinătatea valorii să ne confere, la rândul ei, garanția eternității.
Trăim într-o lume în care secunda nu ne lipsește, așa cum nu ne lipsește nici veacul, așa cum nu ne lipsește nici bucuria de a simți clipa trăită, dar și durerea suferinței eșecului, singura care, în locul dezamăgirii, ne dă o nouă șansă, un nou imbold în a învăța din înfrângeri mai mult și mai temeinic decât putem învăța din victorie.
Este nevoie de această detașare de tumultul vieții diurne, de această deconectare de la încrâncenare și încleștare, astfel încât să reușim necesare privire din exterior, din acel punct de deasupra obsesie noastre de a fi învingătorii perpetuu, de a lăsa în urma noastră numai ”fapte mărețe”, singurele în măsură (credem noi) să ne simplifice viața până la mult căutatul numitor comun, dacă s-ar putea să ne simplifice viața prin noi înșine, oferind soluția reușitei egalului cu unu. Cu noi înșine, ”prin noi înșine”, în varianta în care doar noi contăm, doar noi suntem soluția, salvarea, ieșirea din încercuire.
O astfel de gândire care implică mulțimea, care face apel la ”cei mulți și proști” este de fapt soluția sigură că suntem ceea ce suntem, că ne alegem conducătorii, care să ne reprezinte media noastră de inteligență, fără ca aceștia să fie vârfurile noastre.
Nu ar mai trebui să ne concentrăm pe lideri, chiar dacă liderii ”dau tonul la cântec”, chiar dacă ei ne desenează drumul pe care va trebui să-l parcurgem, pe fond contează doar unde ajungem în cele din urmă, când deschidem ochii sau când privim pe fereastră, atâta timp cât de cele mai multe ori mergem precum oile, luându-ne mai mult după cel din fața noastră decât după înțelegerea pe care am reușit să o dobândim din cuvintele celui care ne-a trasat azimutul.
Săptămâna Patimilor face parte din regia acelei pauze, ce ar trebui nu să ne relaxeze, cât mai ales să ne trezească, să ne repună în gardă, să ne facă să privim comparativ cele două spații, ideal și real, suprapunându-le pentru a conștientiza abaterile. Avem nevoie de această verificare reală a drumului nostru prin viață, într-un astfel de moment în care am reușit să învățăm că prin sacrificiu se poate salva viitorul și nu doar o singură viață, la modul conjunctural.
Să nu ne punem în spate mai mult decât putem duce și să ne rezumăm la cel puțin două astfel de momente, punctând 1984 de ani, respectiv 2017 ani, de la nașterea și Învierea lui Iisus Hristos, ca un semn datorat nouă, semn care, la rândul său, ne face datori să fim continuatorii lanțului existențial în acest spațiu matrice al vieții, despre care, chiar dacă nu îndrăznim să credem, avem știință că este unic ca model arhetipal.
Am ajuns astăzi să trăim în abateri profunde față de celelalte trei pătrimi de viață dusă înainte de Iisus Hristos, dacă măsurăm încă 6000 de ani în ancestral. Doar ultima mie de ani, din cei 8000, ne-a pus față în față cu întrebarea repetitivă, din ce în ce mai des: ”Cine suntem, de unde venim, încotro mergem?”
Doar în ultima mie de ani am reușit să ”grăbim timpul” să-l dezbrăcăm la mărimi infinitezimale dar care încep să conteze, atâta timp cât am dus reacția la aceste intervale mai mici de o mie de ori decât secunda. Așa cum am reușit să mărim viteza luminii la ”ani lumină”, când vorbim despre cucerirea universului, ne place să credem că micimea noastră, developatoare de caractere are ambiția de a ne lua la trântă cu acest Goliat universal, imaginându-ne că l-am putea și învinge, atâta timp cât de partea noastră se află Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Sfântul Duh, în definiția perfectă a triadei celor care ne reprezintă în infinitul universal.
Dar, până atunci, nu ne rămâne decât să parcurgem această săptămână de reflexie și mai ales de îngenunchiere, întru mântuire și smerenie, fără ca aceste două ipostaze să ne rănească orgoliul demnității, așa cum s-a simțit accidentat Friedrich Nietzsche.
ADI CRISTI
