DIRECT ÎN RAI

Am trecut și de a treia zi după Înviere și simțim din nou cum viața reală ne intră normal prin vene, asemenea unei perfuzii cu incandescenta realitate. Suntem nevoiți să ne punem salopetele de lucru ale fiecărui meserii (pe care ne-o facem sau pe care o mimăm) înhămându-ne la aceeași societate care ne suportă sau pe care încercăm noi să o suportăm) și să ne convingem singuri că mergem mai departe. De această dată, ”mai departe” nu înseamnă că mergem înainte sau dacă ”mergem înainte” nu înseamnă că mergem pe drumul cel bun.

Ceea ce se află acum pe taraba pieței publice continuă să fie un spectacol ieftin, chiar dacă se vorbește despre falsificarea alegerilor  din 2009 și 2014, chiar dacă Sebastian Ghiță ne este prezentat ca fiind omul care le poate deznoda pe toate, mai ales că aceste ”toate” nu duc efectiv nicăieri. Este mai mult un exercițiu de lămurire a celor concentrați asupra istoriei contemporane, să primească niște răspunsuri mai repede de 50 de ani de la data înfăptuirii lor, când pot intra în posesia lor, conform legilor.

De fapt, nebunia cu depozitarul de momente terifiante din democrația românească este pusă să joace un scenariu mai mult spectaculos, strălucitor, decât de utilitate publică, cu scopul vădit de a ne ține ochii în Soare, pentru ca, în același timp, țara să meargă anesteziată în direcția pe care cei care țin lesa ne-o imprimă.

Suntem mult prea mici să ne așezăm în rând cu aceștia și mult prea mari pentru a fi lăsați în pace, chiar și după ce Înaltele Porți și-au construit trainice capete de pod, pe partea mobiliară și imobiliară, mai ales în economia noastră, devenită astfel multinațională.  În mare parte nimic nu ne mai aparține, chiar dacă există buna intenție de a consemna tot ceea ce este produs în România. Acest adevăr, crud ca o rană sângerândă, își păstrează durerea atenuată tocmai de aceste realități pline de scamatoriile ”a la Ghiță et. comp. vorbăria băsesciană”, oferindu-ne șansa de a ne crede deștepți nevoie mare, plini de reacții specifice ”băieților de cartier”, cărora nu le scapă nimic.

Dacă am fi proști recunoscuţi, cu patalama la mână, atunci am ridica din umeri și ne-am lăsa în brațele destinului implacabil al ciobanului moldovean, model arhetipal al românului cu tălpile pline de pământul primordial, care nu vrea să se împotrivească față de viața construită de alții și dată lui spre a fi trăită, într-o matrice impusă și obligatorii, evident, cu specificația că totul este doar ”o recomandare”.

În ultimul timp, ceea ce nu se dorește să se vadă, ceea ce nu se dorește să se vorbească ține de acțiunile fățișe ale ambasadelor străine la București, ambasade care sunt foarte active și foarte agresive cu politica internă a României, atunci când interesele țărilor lor sunt afectate sau pur și simplu pentru că așa doresc ele să se comporte. SUA, Germania, Austria, Franța, Olanda, Belgia sunt doar câteva țări care permit ambasadorilor lor la București să aibă această atitudine de vechili pe moșia altora.

Toate aceste petarde fumigene nu fac altceva decât să transforme România într-un câmp tactic, pe suprafața căruia sunt posibile fel de fel de exerciții, ce au la bază cele mai bizare scenarii ale căror subiecte fac parte din categoria spectacolelor interzise minorilor, dar care sunt vizionate cu precădere de minori. Această teză este verificată de teoria fructului oprit, teorie ce demonstrează atractivitatea lucrului interzis, ce exercită presiuni specifice asupra celor care aleg în exclusivitate doar această tentație de a face ceea ce le este interzis să facă. Evident că, acest tip de atitudine aparține cu precădere caracterelor în formare, unele exhibiţioniste, altele dornice de adrenalină obținută prin încurajarea participării la astfel de aventuri, aparent la limita umanului, dar pe fond nevinovate glume, fie ele și de cartier.

România are nevoie de o scuturare cât mai profundă, care să-i răscolească întreaga ființă, până la nivelul unui electroșoc de tip deparazitare, reușindu-se, cu o singură scuturare, înlăturarea paraziților, astfel încât să nu mai fie posibilă trecerea de la un scenariu la altul, de la Sebastian Ghiță la Răstignirea de acum 1984 de ani.

Avem nevoie de o ”înfiorare” unitară, singura în măsură să ne îndepărteze de tot ce este păduche, purice sau alți astfel de paraziți, care ne produc un real disconfort și care ne consumă semnificative energii doar pentru a ne scărpina. Astfel intrăm pe un teritoriu la fel de drag nouă, atâta timp cât poporul nostru a sesizat că ”Bogatul se scarpină și săracul crede că se caută să-i dea”. De la acest nivel începe o altă poveste în care depozitarii de purici sunt prezentați ca fiind salvatorii noștri, cei care dețin secretele lumii și mai ales a treia cale care ne poate duce direct în Rai.

ADI CRISTI