UN ZERO NU TREBUIE ȚINUT MINTE

Ieșim din nou de sub ape, de această dată cu Liviu Dragnea îmbrăcat în port popular, ajuns la sfârșit de săptămână în mirifica Bucovină, la ăia mai avuți nu ca ei, sărăntocii din sud. Această explicație, mai mult parodică decât istorică, încearcă să găsească una dintre cele mai căutate explicații necesare Moldovei în încercările ei de a-și explica izolarea, prăsirea ce nu de puține ori s-au terminat în batjocură prelinsă la colțuri de zâmbet sfidător. Liviu Dragnea s-a ajuns. A devenit omul din umbră, care preferă să fie în lumina reflectoarelor, pentru ca toți să știe cine este cel care decide, cine este cel care ”face cărțile” și jocurile și destinele celor ce stau dacă nu ”cu mâna întinsă” atunci cu ”ochii în Soare”.

Aveam nevoie de această confirmare prin care să se recunoască vinovăția noastră, a Moldovei, de a fi ciuca bătăilor, de a fi legată de mâini și de picioare, sărăcită și batjocorită, doar pentru că la noi, aici, în Moldova, bărbații poartă pene de păun la pălărie, nu ca ei, sudiștii, ”pene” confecționate din paie! ”Moldovenii sunt mai aroganți”, afișându-și bogăția, nu ca noi, mai săraci, mai plini de nevoi și de dorința de a intra în rând cu lumea, cu ceea ce avem, chiar dacă avuția noastră în sud sunt paiele, de la pălărie la pană!”

Liviu Dragnea nici nu ar fi trebuit să spună mai mult. A spus ceea ce era de spus, chiar dacă moldovenii, așa mândri cum sunt, nu au ezitat nici o clipă să privească țara în rotundul ei și nu doar în dimensiunea dată ceaprazarilor, ”să iasă pălăria cum trebuie, să îmbrace capul și să nu cadă pe urechi!”.

În Moldova, Liviu Dragnea nu ar avea zile bune de trăit, dar nu pentru că moldovenii i-ar da dupaci în cap, ci pur și simplu pentru că aici ar suferi mai mult decât ar fi în stare să suporte, neînțelegând de ce moldoveanul nu replică, ”nu dau înapoi” atunci când miticii cară pumni și picioare cu nemiluita!

Demnitatea pentru Liviu Dragnea începe și se termină la interesul personal, cel al ițarilor pe care se rușinează să-i poarte, gândind că aceștia sunt buni doar pentru flăcăi și nu pentru bărbații de stat, mai ales că el a ajuns un astfel de bărbat, chiar dacă ”de stat” pentru el ține mai mult de stat în umbră.

A face treaba cu mâna altuia, a merge în spatele celui care își asumă drumul parcurs, făcându-l să simtă o greutate în plus, doar pentru că tu nu vrei să accepți ceea ce realitatea îți distrează, cu ”punct și de  la capăt”, înseamnă de fapt călărire până la cocoșare, cocârjare, înseamnă de fapt pierderea demnității la acel joc cu zaruri, în care ai câștigat nu pentru că ai dat zarul cel mare, ci pur și simplu pentru că ai aruncat zarurile în Dunăre, așteptându-le la capăt de Deltă să le recuperezi din mațele știucii pe care ți-o prinde Sorin Grindeanu, noul tău purtător de program de guvernare.

Trăim într-o constantă viață imposibil de prevăzut, într-o lume în care nimic nu poate fi lăsat la uscat, nimic nu are garanția găsirii locul în care a fost pus la început, o viață dresată a fi ca o pradă, astfel încât să avem toate explicațiile în cartușieră, iar glontele să fie înfiat de orice fel de țeavă de armă. Avem toate datele în urma cărora știm ce se va întâmpla cu hackerii, cu atacurile  lor cibernetice, cu teroriștii de pretutindeni, cu nord-coreenii și cu americanii, trumpificați după rețeta șampaniei, să perleze cu lingurița în ei, cel puțin patru ani de mandat.

Avem toate datele conform cărora știm cum ne cheamă și unde stăm, știm cine suntem și de unde venim, așa cum tot încercăm să ne amăgim unde vom ajunge, cine va ajunge, de ce vom ajunge, ceea ce credem că am putea fi, dincolo de singurătatea și de înstrăinarea fiecăruia dintre noi, ca și cum toată zbaterea de miliarde de ani a vieții a fost făcută în contul acestui rezultat final, când totul devine egal cu zero, spectaculos prin demonstrație, dar lipsit de un minim conținut.

Păcat, un zero nu trebuie ținut minte, el există prin ceea ce încercăm noi să facem.

ADI CRISTI