24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Din nou la consultări. Din nou la mâna Constituției, interpretate de cel care devine pentru o zi sau două cel care dispune, cel care decide în numele legii supreme. Nominalizarea unui candidat pentru funcția de prim ministru a deschis din nou porțile Palatului Cotroceni, pentru consultări cu partidele politice parlamentare. O nouă lecție de democrație vine să capete expresia dâmbovițeană a așteptărilor, mare parte din ele fundamentate pe fel de fel de elucubrații, care mai de care mai gălăgioase, mai pline de culori vii, papagalicești. Să ia fața, să impresioneze, să atragă privirea, chiar dacă, pe fond, nu au nimic profund de comunicat.
Despre cum s-a ajuns aici am mai vorbit, am mai discutat, ne-am mai enervat, ne-am pus cenușă în cap și am așteptat ca principalii vinovați să recunoască fundătura în care au aruncat țara. Totul e să nu disperăm. Să fim cât se poate de impasibili fără a fi nesimțiți. Nu avem dreptul să ne pierdem cu firea, așa cum nu avem dreptul să uităm că este vorba despre noi, indiferent cine vorbește, indiferent cine ia hotărâri aiuritoare.
Încă mai circulă printre noi o expresie care ne dezavantajează, dar care reprezintă o radiografie tăioasă la ceea ce a ajuns România. ”Avem o țară minunată, bogată, frumoasă, strălucitoare, păcat că e locuită!” Păcatul ne aparține nouă, tuturor celor care locuim în țara doinelor și a dorului, în țara Mioriţei și a Meșterului Manole, în patria pentru care străbunii noștri și-au dat viața, în timp ce bunii ne-au lăsat să le călări genunchii, imaginându-ne că suntem Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazu, în timp ce tații noștri ne-au învățat cum trebuie să silabisim dragostea de țară, astfel încât să nu ratăm o silabă fundamentală, pe umerii căreia au fost construite mănăstirile credinței noastre.
Nu suntem veniți din neunde, nu suntem născuți pentru zilele de post. Avem prin vene sângele primordial, izvorul care ne-a descoperit munții și marea cea mare, legându-ne viață lângă viață, de la naștere și până la moarte, de la moarte și până la veșnicie, de la veșnicie și până în eternitatea culorilor din care s-a născut tricolorul și o dată cu el identitatea noastră națională.
Acest recurs la memorie poate să fie suficient pentru a ne ambiționa să fim unul lângă celălalt, atât cât să ne recunoaștem în unitatea cugetului și a simțirii poporului român. Un astfel de popor, cu o astfel de istorie, nu poate să dispară așa cum tot dispar guvernele pe considerentele lipsei de performanță sau a jocurilor politice de orice fel, fie că sunt orchestrate în laboratoarele ușilor închise, fie că sunt creionate de revolta străzii, la rândul ei atent dirijată de cei interesați să confere instabilității valențele prestidigitatorului.
Mai mult, mass media nu vrea să lase lucrurile să se limpezească, aruncând pe scena politică românească, ajunsă între timp o rană vie, tot felul de bulgări de sare, care mai de care mai zgrunţuroasă, astfel încât strigătele de durere să se amestece cu neliniștea a ceea ce ar putea urma, întregind aspectul de apocalipsă, fără a fi în stare să semnalăm precis care este dușmanul iminent al momentului, altul în afara noastră, a celor care nu vor să simțim liniștea firească și necesară libertății câștigate.
Vrem cu tot dinadinsul să dăm frâu liber suferinței, să fim cât se poate de încrâncenați, agresivi, astfel încât să nu existe pacea necesară armoniei, să fim mai mult dominați de ură decât de iubire, de nevoia unora de a fi deasupra altora și nicidecum de libertatea de a fi ceea ce fiecare dintre noi crede că poate fi.
Într-o astfel de stare suntem mânați în luptă, ne îmbulzim sau suntem înghesuiți, astfel încât să construim imaginea întortocheată a mulțimii revoltate, a uni popor scăpat de sub control, dominat mai mult de dorința de a-și face singur dreptate decât de aceea de a fi acoperit de lumina unui asfințit liniștit, odihnitor, plin de poezia drumului reîntoarcerii acasă.
Luni vom afla unde am ajuns după zbenguiala pesedistă și revigorarea forțelor politice de dreapta. Klaus Iohannis ne va da voie să redevenim proprii noștri dușmani sau, din contra, ne va arăta cât de frumos este Soarele la răsărit, atunci când întâlnește ţăranca lui Grigorescu exact în momentul în care își așează năframa deasupra frunții.
ADI CRISTI
