24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Ce ar trebui să mai înțelegem din atitudinea administrație centrale, referitoare la Iași, în special? Atunci când vorbim despre situații inexplicabile trebuie să ne rezervăm posibilitatea de a nu înțelege nimic, mulțumindu-ne cu concluzia ”o astfel de atitudine este de neînțeles!” Din nou suntem chemați să răscolim pagina de istorie și să dăm peste gestul Moldovei, de la 1859, atunci când a înțeles mai repede decât au reușit bucureștenii să o facă, că este necesară punerea, mai presus de orgoliile și de vanitățile noastre, ale interesului țării, căci, încă de atunci România era articula acest cuvânt de țară, devenind prima responsabilitate a românului, adus mai aproape de spiritul unității, atunci împlinit în rotundul horei unirii.
Cu greu au reușit muntenii, în special, să înțeleagă ce este o țară și, mai ales, ce este țara noastră, România. Ce face ea și ce trebuințe are nevoie, chiar și numai pentru a reuși necesara detașare de nevoile firești ale individului, pline de nimicnicii, atunci când vorbim despre întregul țării conturat de cuvintele limbii române.
După ce anul acesta au trecut 158 de ani de la Unirea Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859, iată că suntem încercați, întru aducere aminte, de secolul scurs de la Marea Unire (1 decembrie 1918), ce ne va ajunge din urmă în 2018.
Fără a fi cum pieptul îmburicat, moldoveanul are decența să nu uite ceea ce uită ca prim blestem guvernanții vremurilor, reușind, cu strângeri masive de dinți, să nu ”lase baltă toate interesele”, atâta timp cât în propoziție subiectul este România iar predicatul încolțind veşnicia în ”a fi”. Nu putem fi o țară veșnică cu marțafoii de la București, fie cei din palate, fie cei din stradă, atâta timp cât sacrificiul, în înțelegerea lor, se rezumă doar la a-și burduși buzunarele, la a-și lustrui ”interesele proprii și personale”.
Anul acesta Iașii, cu sau fără voia Bucureștiului, a împlinit o sută de ani de când guvernul României s-a mutat la Iași, oraș ce a devenit timp de doi ani capitala de război a țării, capitală care a oferit găzduire și M.S. Regelui Ferdinand și Reginei Maria. Au fost momente de maximă solidaritate și sacrificii ale edililor orașului, obligați de mersul primului război mondial să hrănească o populație mai mare de vreo patru ori decât au numărat Iașii în 1916, să facă față frontului care ajunsese până la marginile orașului, precum și bolilor inerente acestei prime conflagraţii mondiale, cum a fost tifosul. Imensele sacrificii ale populației autohtone, precum și solidaritatea acesteia cu gesturile patriotice ale soldaților români din linia întâi a frontului (ajunsă în curțile ieșenilor), alimentate în permanență cu infuzii de înalte sentimente naționale în care țara era prezentată ca fiind averea supremă a unui popor, au decis cursul războiului, oferind întregii lumi e poate să însemne ”dragostea de țară” privită nu doar la nivelul emoției, cât mai ales în profunzimea sacrificiului fără recompense dictate: ”Mor pentru țară dacă îmi dați și mie o sută de lei!” S-a murit pentru România pe gratis sau, mai corect spus, România a început să moară o dată cu moartea fiecărui soldat uitat în gropile comune sau aiurea pe câmpurile încă stăpânite de iarba și florile anonimatului. Au trecut o sută de ani și iată, va mai trece un an, până vom împlini un secol în care România a avut o șansă ratată de a fi România Mare, un secol ce ne-a demonstrat încă o dată care sunt hotarele firești ale limbii române, hotare definite de sacrificiul soldaților acestei țări, care, în afara orgoliilor nevrednicilor ei conducători de mai apoi, are în profunzime jertfa de vieți omenești a fiilor care au reușit să înțeleagă din ce anume este compus pământul țării și ce rost are sufletul lor în lipsa acestuia. Au murit pentru țară, fără a se gândi o secundă la nevolnicii care le-au urmat până-n zilele noastre și care întinează memoria sântă a eroilor neamului, prin astfel de gesturi greu de înțeles, cu ar fi Ordonanța privind stabilirea unor măsuri organizatori la nivelul administrației publice centrale, care preciza faptul că Ministerul Culturii și Identității Naționale va prelua Departamentul Centenar, structură fără personalitate juridică în cadrul aparatului de lucru al Guvernului și în subordinea prim-ministrului, finanțată de la bugetul de stat prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.
Ar trebui să citim printre rânduri și să constatăm că s-au schimbat regulile în timpul jocului, prin această declasificare a acțiunii dedicată Centenarului Marii Uniri, plasând reprezentativitatea în ograda unui minister, ce are unul din acele bugete ale rușinii naționale, un zero, virgulă câteva alte cifre!
Quod erat demonstrandum, adică, în acest caz, vai de mama noastră unde am ajuns cu demonstrația!
ADI CRISTI
