24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
În spatele marilor bălăcăreli de zi cu zi ale mileniului se ascund dramele noastre veșnice, greu de înțeles. Cu atât mai mult cu cât, de ele depindem cu toții, dar nu de la o zi la alta, cât mai ales de la o amenințare de apăsare de buton la un tremurat de deget care, pur și simplu, nu și-a dorit deznodământul inevitabil. Este greu să privim în oglinda conștiinței noastre și să încercăm să ne recunoaștem, atâta timp cât scheletele seamănă izbitor de bine între ele. Doar antropologii și criminaliștii ne mai pot descoperi, ne mai pot reda adevărata noastră identitate, care, trebuie să fim atenți, nu ne va mai ajuta la nimic din ceea ce ar mai putea să însemne socializare, realizare, contribuții profunde la menținerea vieții pe pământ.
O astfel de observație, un astfel de comentariu, ne aruncă dintr-o dată într-un spațiu cu aerul rarefiat, imposibil de a gândi relaxat, greu de a ține ochii deschiși. Avem nevoie de un alt tip de atitudine, de o majoră verticalitate și, nu în ultimul rând, de o conștiință a valorilor inatacabilă. Nu putem să ne gândim la ceea ce se întâmplă astăzi în lume din postura îngenunchierii, fără ca aceasta să ne raporteze la invocarea iertării lui Dumnezeu, folosindu-ne de această poziție doar pentru a fi călcați în picioare mai ușor, pentru a fi făcuți una cu pământul de valul ucigător al urii, răzbunării, setei de a domina lumea, chiar dacă ea nu-ți aparține, mai mult decât îți aparține ființa ta, singura față de care ești răspunzător și cu ajutorul căreia îți vei căuta darurile din lumea cealaltă, promise în schimbul vieții vândute nu satanei, nu diavolului, ci pur și simplu pierdute în fața propriei tale conștiințe. Un om lipsit de conștiința de sine este el însăși o armă nucleară scăpată de sub control. Ambițiile greu de motivat logic sau doar uman sunt de fapt acele focoase nucleare cu ajutorul cărora oricând poate fi descoperită moartea, în postura distrugătorului, nu doar de destine, cât mai ales de sisteme axiologice. Dacă s-a întâmplat cea ce s-a întâmplat până acum, în ultimele două milenii de după Hristos, în ceea ce privește războaiele de cucerire și de spunere de popoare, (conflagrația devenind ea însăși o armă a distrugerilor cu orice preț, a uciderii oamenilor nevinovați) singurul vinovat nu poate fi decât conducătorul, omul aflat conjunctural sau prin destin, la putere, cel care, prin forța puterii pe care și-a adjudecat-o sau a primit-o, s-a folosit de crimă pentru a-și scrijeli numele și prenumele pe harta vie a istorie, hartă imprimată pe scurgerea timpului, cum mai sunt imprimate semne distinctive pe pielea tatuată. Acești conductori au făcut posibil saltul în moarte a unor epoci de mare rușine mondială, salt care nu ne-a permis să ajungem mai repede, pe calea cea dreaptă, la maturitatea care ne-ar fi protejat de astfel de teribilisme, vanități sau orgolii rănite. Dacă astăzi privim în trecut, ne vine foarte ușor să-i distingem pe cei răi de cei buni. Putem foarte ușor să identificăm criminalii și bestiile, avortonii și leprele, care au dus omenirea în gropile comune ale conjuncturilor nefaste, pe care am trebuit să le contabilizăm, de care trebuie să ține cont, să ne batem și să murim în acea perioadă atât de nefastă și greu de adus în cuvinte. Dacă ne gândim doar la ultimii trei dictatori ai secolului XX, Adolf Hitler, Iosif Visarionovici Stalin și Nicolae Ceaușescu, descoperim acel numitor comun care le-a permis să semene moarte și, mai ales, dispreț, atâta timp cât toți trei s-au folosit de disprețuirea vieții pe care au ridicat-o la rang de politică de stat, de armă nucleară, cu ajutorul cărei au reușit să ucidă nu un om, nu o mie de oameni, nu sute de mii de oameni nevinovați, ci milioane și milioane de vieți omenești, de destine umane, cărora nu le-au mai dat nici o șansă, în timp ce ei bolboroseau cuvinte, gen: pace, libertate, egalitate, o viață mai bună, dragostea de țară, porumbelul păcii, iubirea față de semenul tău. Și, milioane și milioane de oameni au murit într-o noapte, într-o zi, într-o lună, într-un an. Un război, un secol, un mileniu… Dar ce mai contează când au murit ? Ce mai contează că ei au murit, iar cei care i-au ucis au murit și ei? Ce mai contează că cei care i-au condamnat să fie uciși au murit și ei? Ce mai contează dacă și astăzi sunt unii care ne pregătesc de moarte? Nici măcar astăzi nu ne-am liniștit, nu ne-am săturat, nu ne-am învățat minte că moarte ucide, că moartea nu ne va mai da dreptul la deșteptare, la trezire! Poate de acea trebuie să ne trezim înainte de a muri, trebuie să conștientizăm că istoria nu ne va ierta dacă nu vom învăța pe de rost chiar (dacă nu avem capacitatea de a înțelege că nu este bine să te joci cu arma nucleară) că ea nu poate fac decât rău. Ea face buba, tovarășe Kim Jong Un. Ea face buba domnilor Donald Trump, Vladimir Putin, Jens Stoltenberg (secretarul general al NATO)…
De această dată nu va mai suferi nimeni, atâta timp cât toți ne vom duce dracului, când toată planeta va fi pulverizată de iminentul atac nuclear. Dacă știam că acesta ne va fi sfârșitul nu mai investeam nici un leu în Lupta pentru Pace și nici nu aș mai fi cumpărat din A Corunia, Porumbelul lui Pablo Picasso.
ADI CRISTI
