FACEM PARTE DIN PRELUNGIREA INFINITULUI

Nu ne mai rămâne decât să încercăm să ne obișnuim cu ajutorul divin. Dacă pentru invocarea unui ajutor material era nevoie de cel mult o simplă mână întinsă, cu palma făcută căuș, căreia îi imprimai o mișcare de balans vertical (mișcare acompaniată de un murmur/scheunat care să însemne Dați-mi și mine ceva, cât vă lasă sufletul!”), invocarea ajutorului divin devine mult mai complexă, mult mai elevată, mult mai  prinsă pe picior greșit. Incantația folosită te obligă să participi nu numai cu tot corpul, cât mai ales cu tot ceea ce poate să-ți producă spiritul, în materie de credibilitate.

Rugăciunea devine calea cea dreaptă spre milostivenie, spre treimea sfântă care te mai ia în seamă, atunci când ajutorul divin nu poate fi confundat cu un troc, cu o afacere consumată în  numele câștigului.

Am ajuns într-un mare impas. Într-un punct greu de definit în coordonatele sale geografice, atâta timp cât ne regăsim din ce în ce mai puțin raportați la punctele cardinale ale Terrei. Suntem cât se poate de aerieni, cât se poate de cosmici, de universali, chiar dacă vrem cu tot dinadinsul să ne păstrăm proprietățile din zona tălpilor noastre înfipte sau coborâte pe pământ.

O astfel de evadare din realitatea imediată ar putea fi ”a treia cale”, drumul mult căutat și mult visat, drumul care să ne găsească acea realitate paralelă cu tot ceea ce am construit noi în numele binelui nostru și mai puțin în numele lui Dumnezeu, chiar dacă Acesta nu ne-a fost tot timpul în sufletul nostru, în mintea noastră, în ultima speranță care ne-a mai rămas în supraviețuirea ajunsă la liman.

În astfel de situații limită, în astfel de momente de mare încordare, nu ne gândim decât la cel care ne-ar putea ajuta cu adevărat, excluzându-i din lista noastră și pe președintele țării și pe primarul general al Capitalei și pe primul ministru, cum de altfel îi excludem fără nici o ezitare pe toți prietenii noștri, ocupați, pe bună dreptate, cu supraviețuirea lor. În astfel de momente de cumpănă trebuie să ne învățăm să ne descurcăm singuri, așa cum trebuie să învățăm că suntem doar Noi, Singurătatea noastră și Sfânta Treime. Iată deja, cât de mulți putem fi. Cinci dintr-o enumerare. O astfel de descoperire ne poate întrema, ne încuraja, asigurându-ne, aritmetic vorbind, că unul are forța necesară invocării cifrei cinci, atât cât să reușim să facem o grupă, o celulă de criză, o forță bine organizată, care să ne scoată din orice încurcătură. O astfel de recuperare de identitate ne asigură conștientizarea următorului pas înainte.

Este adevărat, aceste vorbe de început ne-ar putea deruta în postura noastră de cititor, de om care este invitat să consume astfel de idei lipsite de capete, neputând fi limitate asemenea unui segment de dreaptă, stabil și coerent, care să ne ofere șansa de a ne ordona, disciplina în referințele de dinainte stabilite.

Momentul zero a lui ”descurcă-te singur” este șansa noastră de a ne înstrăina de cei din imediata noastră apropiere, de a ne disipa în disperarea necunoscutului, pentru ca, mai apoi, în revenire, să facem apel la ceea ce a mai rămas din cunoaștere, să ne regrupăm forțele, făcând apelul nominal pentru: Eu, Singurătate, Tatăl, Fiu și Sfântul Duh. Aceasta este echipa invincibil cu ajutorul căreia poate fi cucerită clipa, poate fi sădită eternitatea, poate fi slujită veșnicia, astfel încât trecerea noastră prin viață să nu mai poarte în spate obsesia morții, să nu ne mai apese călcâiele în urme care sunt în stare să modifice arhitectura terestră.

Pornim pe jos pe drumul care nu are altceva decât aer, fără ca acesta să fie răscolit de uragane sau furtuni. Un aer limpede și ușor de respirat, un aer docil care să nu facă mofturi în a ne susține plutire, indiferent de obezitatea creatoare sau de încercările de a levita chiar și atunci când gândurile noastre sunt grele, asemenea femeilor pregătite pentru naștere.

A fi doar tu cu tine, cu acel tine din care nu ți-a mai rămas decât singurătatea (programată să te ajute să te descurci singur) este șansa celor lipsiți de șanse și de soluții pentru a reînvia din miezul incandescent al neputinței, astfel încât să fii în stare să oferi universului infinitezimala ta dimensiune a spiritului, care, chiar dacă nu contează prin spațiul ocupat, devine fundamentală pentru forța cu ajutorul căreia gândurile produse de tine devin la rândul  lor galaxii aflate în prelungirea infinitului.

Suntem neînsemnați ca oameni, dar facem parte din prelungirea infinitului.

ADI CRISTI