ACEEAȘI MĂRIE CU ALTĂ PĂLĂRIE

Scena politică românească începe să definească ”miezul incandescent” în care suntem nevoiți să trăim. ”Trăim în miezul unui ev aprins / şi-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă./ Cei ce nu ard împătimiți ca noi, / în flăcările sale se destramă!” Nicolae Labiș a evitat să se amestece cu lumea, alta decât aceea a versurilor sale, chiar dacă regimul în care a trăit pentru a muri înainte de a îmbătrâni, i-a ucis a doua și a ”n”-a oară căprioara.
Anul acesta s-a împlinit jubileu celui mai important Festival Național de Poezie, care a propus literaturii române schimbul de mâine. Tot timpul schimbul de mâine. De 50 de ani literatura română, indiferent de regimul său politic a avut asigurat la nivelul sistemului axiologic continuitatea prin valoare, astfel încât un vizionar ar fi putut foarte lejer să constate proiecția sigură pe viitor a celor care vor urma lui Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Ioana Diaconescu, Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Gabriel Chifu, Nichita Danilov, Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian, Traian T. Coșovei, Iona Stratan, Andrei Novac, Paul Gorban…În literatură sau chiar în cultură avem deja un sistem foarte performant datorită căruia nu suntem descoperiți de sute de ani în ceea ce înseamnă continuitatea prin cultură.
Cu politica stăm mai rău. Indiferent de regimul scena publică a fost tot timpul ocupată de cicisbei, de personaje dintre cele mai dubioase, chiar dacă, printre ele a existat tot timpul o minoritate a valorilor, minoritate care, în cele din urmă, a fost sufocată și pusă în situația de ”a-și lua lumea în cap”. Lumea politicii dâmbovițene este una atipică, poate și pentru că marea calitate a politicianului roman de rând, este aceea că nu trebuie să se priceapă la ceva la modul serios. Trebuie să fie superficial în profunzime, să nu știe să facă nimic bine, să fie apt pentru a se descurca în toate, probându-și postura de ”priceput în toate” din postura sa de a nu ajunge prin forte propria la o minima finalitate.
Spațiul politic s-a dovedit a fi ideal pentru descurcăreți, pentru cei care știu să țipe, să bată cu pumnul în masa, să facă gălăgie, să joace teatru de bulevard, să fie agresivi și obraznici, fie că se numesc Codrin Ștefănescu, Dan Bâra. Chichirău sau Gorghiu.
Trebuie să roșim și să fim cât se poate de vinovați pentru calitatea clasei politice parlamentare românești, atâta timp cât ea este de fapt expresia voinței noastre, a capacității electoratului de a alege pe cei care să ne reprezinte. Ideea cu ”eu nu am fost la vot” nu mai poate fi folosită ca o scuză, ca o scoatere din ecuație, cât mai ales ea operează sub formă de agravantă, atâta timp cât s-a demonstrate că ”fiecare vot contează”.
Nu putem să avem o clasă politică responsabilă dacă noi, cei care o alegem, nu demonstrăm aceeași responsabilitate pe care o solicităm conductorilor celor care ne reprezintă interesele.
În PSD dar și în PNL, dacă ar fi să luăm principalele partide politice ale momentului, există de mai mult timp o luptă mocnită internă, între tot felul de orgolii, care mai de care mai pline de ambiții mărunte. Trebuie să recunoaştem, cât se poate de direct, la această oră, nu mai avem personalități politice. Nici un lider (Liviu Dragea sau Ludovic Orban) de exemplu, nu corespund portretului robot al liderului (”locomotiva partidului”), a cărui personalitate să influențeze aducerea de vot a unui număr cât mai mare de oameni. Astăzi pretinsa personalitate a liderilor politici nu face altceva decât să sperie electoratul, să se constituie într-un motiv în plus de a slăbi formațiunea politică, invocându-se carenţele acestora, fie partea penală a lui Liviu Dragnea, un condamnat definitiv, care, în viziunea PSD este ”deținut politic” post-decembrist, sau luptătorul pentru drepturile oamenilor săraci, salariaților și pensionarilor, gata oricând să-și sacrifice libertatea doar pentru ca promisiunile electorale să fie respectate.
Trăim în acel miez al unui Ev aprins, doar că de această data putem constata pe viu că nu s-a schimbat nimic, decât poate pălăria, atâta timp cât imnul regimului politic post-decembrist a rămas ”Aceeași Mărie cu altă pălărie”.
ADI CRISTI