OTRAVA URII

Din ce în ce mai multă acumulare de gaz. O presiune imensă este pe punctul de a arunca în aer întregul spațiu, mult prea aglomerat, mult prea apăsat pentru o singură liniște, evident, Înălțătoare și ea. Suntem stivuiți ca sardelele. Avem capacitatea de a ne întreba dacă ne mai putem strânge puțin, încă puțin, unul în celălalt, astfel încât să fim grupați „în aer”. ”Și era una la părinți / Și mândră-n toate cele / Cum e Fecioara între sfinți / Și Luna între stele” Destinul nostru astral încearcă să ne obișnuiască cu imensitatea, cu nemărginirea și, nu în ultimul rând, cu veșnicia. Această schimbare de paradigmă, de la ”a-ți mânca de sub unghii” la ”a fi la înălțimea de necuprins a Cosmosului” ne pune în situația de a nu ne mai recunoaște, de a ne înstrăină atât cât să nu ne mai dăm seama dacă cel din oglinda așezată în fața noastră suntem noi sau alții. De regulă, în ultimii ani, cea mai insistentă și defăimătoare suprafață de oglindire nu poate fi alta decât funcția care ne dă putere, care ne pune în postura celui care decide, nu doar pentru el, cât mai ales pentru cât mai mulți semeni de-ai noștri. Se spune că a fi conducător este de fapt o sigură condamnare la moarte, la oprobriul public, la pedeapsa capitală de a te lăsa răstignit pe crucea interesului general.

Momentul artistic regizat de PSD este unul care încearcă să ne plimbe sângele prin vene, fără lesă, să-l alerge pur și simplu până când se va înregistra spume la gură, astfel încât ordinea firească a lucrurilor să nu aibă nici o legătură cu florile pe care le ținem în mână pe peronul la care sperăm să vină trenul fericirii garantate, tren pe care îl tot așteptăm fie cu groaza neîmplinirii, fie cu speranța rămasă piele și os, postură care ne face părtași admirației de genul ”ce oase frumoase ai” sau ”pielea ta întinsă pe os nu-ți mai reclamă nici o valorizare de carne a perfecțiunii trupului, pe care oasele tale îmbrăcate ne dau de știre că dincolo de el începe universul ne cuprinderii.

Aceste simple momente de reflecție sunt respirări, fragmente ale privirii ochiului alergat pe străzi sau pe câmpie, prin cădiri, prin piețele publice au prin păduri creionate de nevoia de libertate a celor care vorbesc despre dictatura valorii, a sistemului axiologic care nu te poate înșela niciodată.

Suntem prizonierii înșelăciunii. Ne place sau nu să ne simțim trădați, pentru că, la rândul nostru, suntem disponibili trădărilor care ne așteaptă la ieșirea din casă sau chiar în casă, la ieșirea din baie. Spațiul devine din ce în ce mai mic pentru a ne răzgândi, pentru a ne întoarce, pentru a da vina pe neînțelegerea celor spuse și mai ales pe ne cuprinderea întregului orizont de îmbrățișarea celor care au acceptat să ne fie ”baci până la adânci bătrâneți”.

Cearta de la vârf, între cel care a numit și cel care a primit să lucreze în condițiile expuse și chiar impuse este de fapt o luptă feroce de orgolii, un fel de ”te-am păcălit” sau ”am încercat să te păcălesc” (să-mi iasă și mie de-o ciosvârtă).

PSD, din lipsă de alte preocupări serioase, cum ar fi lupta la baionete cu o imaginară opoziție puternică și pregătită să fie o alternativ credibilă la guvernare, începe ”să taie frunză la câini”, să-și dea cu stângu-n dreptul, să scoată din buzunare tot felul de arme letale cu care să-și taie fie partea dreaptă, fie partea stângă a aceluiași trup, reușind ciudata performanţă de a se nimicii, după principiul lovește în tine cu aceeași sete cu care ai lovi în dușman, doar așa te poți vindeca de orgoliile mărunte, dar acaparatoare, sufocante și greu de oprit, greu de stăpânit!

PSD a ajuns astăzi să se spulbere singur. Nu mai ar nevoie de liberali pentru a se distruge, pentru a pregăti predarea puterii în cel mai scurt timp, dacă nu se va bucura de mintea cea de pe urmă, de trezirea din acest colaps greu de înțeles, dar foarte ușor de observat.

Va fi sau nu va fi remaniere guvernamentală? Va fi sau nu va fi demisia premierului Mihai Tudose, dar și a următorilor prim miniștri? Va fi sau nu va fi o Românie abandonată și greu de recuperat? Cu siguranță că da. Va fi ceea ce merităm cu toții să fie, căci nimeni din această țară nu se poate considera nevinovat. Nimeni nu poate să plece din arenă fără a purta cu el o rană sângerândă, oricât de mică și de neînsemnată pare ea să fie. Atenție, însă, loviturile fratricide au în sinele lor otrava urii, care nu ne va ierta niciodată! Înaintea loviturilor fatale (date sau primite) ar trebui să știm acest lucru!

ADI CRISTI