24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Muștele trag cu predilecție la părțile din viață urât mirositoare. Au o plăcere nebună să ne dea senzația scârboșeniei cu aripi, negre-verzi-gălbui, hidoase și înfiorătoare dacă reușim să le privim sub o lupă ce le multiplică dimensiunile în postura adevăraților monștri.
O astfel de imagine poate fi creată de imagina piețelor publice pline în care întâlnim în ultimul timp și o serie de politicieni ale căror performanțe politice nu au reușit să se ridice mai mult ca performanță decât aceea a unui rahat scăpat de patrupedul casei pe caldarâmul orașelor. Așa-zisa societate civilă este în ultimul timp alterată de prezența acelor politicieni care și-au demonstrat lipsa de performanță în calitatea ei de opoziție parlamentară, încercând astfel și postura de hărmălaie în mijlocul celor care oricum se plictisesc să stea în case și mai ies, la sfârșit de săptămână, la aer curat sau la uciderea de microbi în frigul acesta tăios de început de iarnă. Lasă să înghețe și microbii, să simtă și ei cum se trăiește în România tuturor promisiunilor.
Eșecul din Parlamentul României, înregistrat de căderea moțiunii de cenzură, formulată împotriva actualului guvern, a făcut pe politicieni să se răzbune, să iasă în stradă, să transforme un protest revendicat de societatea civilă într-un protest politic. Ca la noi la nimeni. Sindicatele au ieșit și ele la protest, chiar dacă salariile se vor majora, chiar dacă pensiile vor intra pe acel făgaș normal, în care majorările devin mai mult decât simbolice. Trăim în direct un absurd greu de explicat, greu de asumat, greu de ignorat, atâta timp cât datorită lui suntem puși la zidul condamnaților și executați fără prea multe comentarii, fără alte alternative de luat în seamă.
Zgomotul străzii nu ar mai trebui să intimideze acest guvern care are o misiune de îndeplinit, care are un program de guvernare asumat de votul majoritar al electoratului român, într-un procent îndestulător și reprezentativ. Alianța politică PSD-ALDE nu va avea nici o scuză dacă tot ceea ce a promis nu va realiza în următorii trei ani de guvernare. Vorbim astfel de recâștigarea prestanței Parlamentului României, de adevărata separație a puterilor în stat, de punerea în banca ei a Justiției, eliminând excesele instituțiilor de forță din România, ingerințelor politice din dosarele penale cu un puternic iz politic. Lipsa de măsură a celor care au beneficiat de putere, precum și amestecul serviciilor secrete în stabilirea ierarhiilor politice, au favorizat această stare de incertitudine, de nebuloasă în ceea ce privește identificarea adevăratului orizont. Într-o astfel de postură suntem obligați să ne minunăm, să ne amăgim, să ne îngrozim de ceea ce ni se va întâmpla într-un timp relativ mic. Simțim marginea prăpastiei cum ne taie tălpile de atâta încordare, cum ne pune în situația de a ne pregăti pentru salt, oricât de mortal se anunță a fi acesta. O certitudine nu se mai lasă astăzi nici măcar povestită. Este atât de vizibilă căci cuvintele par de prisos. Este ca și cum ai rosti ceea ce ochii văd, este ca și cum ai povesti ceea ce fiecare din noi simțim. Nu mai este loc de nici un alt comentariu. Ținem ochii deschiși și ne vedem viitorul, la un pas depărtare. Mai există și rătăciți, de ambele părți, de ambele tabere. Mai există ofuscați, asemenea lui Mălin Bot, care cu siguranţă că își vor da, nu peste mult timp, obștescul sfârșit, atât de necesar pentru recâștigarea demnității, valoare ce ne-a consacrat ca popor european.
Încă nu ne-am revenit. Încă mai orbecăim prin tot felul de spații oculte, încă mai suntem dominați de indicațiile prețioase ale căror urmări încep să se vadă în acest nefiresc carusel ce ne cuprind legile, viața, interesele, soarta, destinul implacabil, cel care ne-a fost dat, față de care să nu fim în stare să ne desprindem, să evadăm, să ieșim la lumină. Țara a ajuns să fie fracturată. A ajuns să fie divizată în ei și noi, în noi și ceilalți, în buni și răi, Nimeni nu știe cine sunt primii și cine sunt ceilalți.
Nu mai avem răbdare, nu mai avem timp, totul se agită, totul se amestecă, nimeni nu ne mai ia în seamă, toți ne sar la beregată, simțim cuțitul scormonindu-ne carotida, vedem cum cerul se întunecă. A venit noaptea sau moartea sau cine mai știe cine a venit pe când noi încercăm să ne atingem aproapele, să-l simțim, să-l știm lângă noi, să nu fim singuri. Nu ne trezim. Stăm așa, orbecăind, pipăind materia, așteptându-l parcă pe Arghezi să strige: ”Vreau sa te pipăi și să urlu”.
ADI CRISTI
