24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
S-au aprins luminile! Care lumini? Cum care lumini, luminițele! Care luminițe, că dor nu sunt lăcrămioare sau violete?! Vorbeam despre luminile de sărbătorile Crăciunului. A, despre ele vorbeai, doar că nu le-am văzut încă. Nu ai ieșit din casă? Ba da, am ieșit! Nu ai fost pe Ștefan cel Mare și Sfânt? Ba da, am fost! Și atunci? Atunci, ce? Nu ai văzut cât de frumos sau, mă rog, cât de luminat este centrul orașului? Nu. Ascultă, stimabile, ca să vezi trebuie să ții ochii deschiși. Nu neapărat holbați, ci doar deschiși, genele să nu se lipească între ele. Globul ocular să fie liber să-ți transmit creierului (în varianta în care îl ai) informații, ce vor fi procesate în imagini vizuale. Drept urmare, dacă ai fi fost sâmbătă afară din casă, în centrul orașului, ai fi văzut cât de frumos este luminat orașul de sărbătorile de iarnă. A, despre sărbătorile de iarnă îmi vorbești? Despre cele vreo câteva ornamente stradale, este adevărat, luminate, vorbești? Eu credeam că ar fi trebuit să mă aștept la feeria de lumină din anii precedenți, feerie care mă ținea cu ochii căscaţi, cu gura căscată, cu buzunarele căscate, de fapt cu tot ce se poate fi căscat ore în șir. Țin minte că, într-o seară, am rămas așa căscat în toate cele ce pot fi căscate câteva zile la rând, așa de luminos am ajuns să fiu, cu atâta mai mult cu cât presa locală nu a ezitat să piardă acest subiect. ”Un nou tip de mobilier urban: Omul căscat din fața Primăriei”. Ești cârcotaș, fără doar și poate. Dacă ar fi fost din nou ”o feerie de lumini, ai fi sărit punându-ne placa inevitabilă a risipei banului public. Ai fi sărit cu amendamentul ”Ce ne trebuie nouă să luminăm noaptea” – când oamenii serioși, responsabili cu banul public, stau prin casele lor și nu bat berbunca pe străzile pustii ale orașului. Acum, când s-a făcut totul cu măsură, când se încearcă reeducarea omului risipitor, cu astfel de exemple ponderate, vii tu și o faci pe-a chiorul, că nu ai văzut lumina luminițelor din centrul orașului. Păi tu nu vezi nici lumina pe care ți-o pune oftalmologul în ochi, la controlul pe care ți-l face în momentul în care îți stabilește dioptriile, tu nu vezi nici luminița de la capătul tunelului, cum să am pretenție de la tine că vei observa decența sub formă de iluminarea străzile orașului de sărbători? Cred că nu vorbim aceeași limbă. Tu o tot tragi cu decența și cu gestul ponderat, în timp ce eu îți răspund doar (sau încerc) la întrebarea simplă, din categoria ”Ana are mere”, ”S-au aprins luminile?” Ei, bine, îți repet la rându-mi întrebarea de bun simț: ”Care lumini?” Dacă îmi vei răspunde ca până acum, ”cele datorate sărbătorilor de iarnă”, ei bine, îți repet, ar fi bine pentru edili să considere că acestea nu s-au aprins încă sau că nu se vor aprinde în acest sfârșit de an, pentru că au avut grijă guvernanții să ne lase cu umerii încovoiați de nevoi, doar pentru ca imaginea lor să strălucească, așa cum ar fi trebuit să strălucească inima orașului, cel puțin, căci despre rinichi, splină, ficat și alte cartiere mărginașe nu se mai poate discuta. Acum nu vorbim despre politică. Una, două, când nu ne convine ceva, aducem politica la scenă deschisă, aruncând hârdăul cu lături peste capetele politicienilor. Nu cred că mai trebuie să aruncăm peste ei mizerii în plus. Sunt și așa bătuți de soartă într-atât încât să încercăm și un sentiment dacă nu de milă, atunci cel puțin unul de neutralitate, măcar acum în această lună în care spiritul Crăciunului ne învață să ne iubim aproapele. Aș fi dorit de la tine să ai răgazul aprecierii gesturilor care nu se mai ascund în frivolitatea spectacularului fără acoperire, doar ca lumea să caște ochii a mirare, exclamând din reflex un mare wow! Cred că este timpul să ne revenim. Cred că este timpul să ne cunoaștem adevărata dimensiune, să ne încadrăm în peisaj, coborându-ne hologramele de pe blocuri, de pe dealuri și munți, adunându-ne în tiparele noastre reale. Este timpul să redevenim noi, în bunul simț care ne caracterizează, în dimensiunea firească a normalității. Gata, ești bun la vorbă, dar slab la analiză. Dacă tot vrei ca să invocăm normalitatea, dacă tot vrei să dăm adunarea aproapelui nostru, ce te faci cu parodia de Orășel al Copiilor? Cum să dăm copiilor noștri acea normalitate a copilăriei prin povești, când, pe câțiva metri pătrați, am reușit ridicolul de a ne înghesui poveștile copilăriei, ciupind de la câteva unu sau două simboluri? Dacă tot e să redevenim normali eu cred că avem misiunea de a fi normali nu pentru că așa ne-o cere nu știu ce instituție a statului, ci pentru că Moș Crăciun va veni doar la cei cuminți, iar cei care încă mai dau din mână și din gură, cu siguranță că, vor fi ținuți pe genunchii lui Moș Gerilă, atunci când vor recita din programul partidului! Care partid? Parcă asta contează, când toate sunt o apă și-un pământ. Ai văzut luminile? Da, am fost ieri prin cimitir.
ADI CRISTI
