SUNTEM TOȚI RĂI

Dacă ar fi să cumpănim ceea ce se întâmplă între ei și noi, între noi și ei am fi puși în situația de a ne despărți de umbra noastră, pentru a ne obișnuii cu singurătatea, care și așa ne devoră asemenea peștilor piranha, încercând să ne învețe totul despre ferocitate, totul despre lipsă de scrupule, totul despre  moartea celor învinși. Ni se tot spune că cea mai bună lecție de viață este înfrângerea, fără ca să ni se explice pe înțelesul nostru când mai putem și trăi în liniște și pace, înainte sau după?

Acoperișul nu ne mai ajut la nimic. Nu mai avem nevoie de el chiar și numai pentru că, având capul pe umeri, nu mai există riscul să ne plouă în gât! O periculoasă asociere cu situația noastră ne face să concluzionăm că democrația nu ne mai este de folos atâta timp cât noi suntem cei care decidem, noi suntem cei care suntem primii la adunarea recoltei, noi și numai noi suntem cei care contează, cei care trebuie luați în seamă. Restul nu mai există sau dacă totuși există și ei fizic, nu mai pot schimba nimic, căci, nu-i așa, pasărea pe limba ei piere. Am vrut democrație, poftim democrației! Am vrut ca votul majoritar parlamentar să facă jocurile și legile, poftim, votul majoritar începe să interzică și ceea ce nu ar trebui niciodată interzis: dezbaterea. De ce este interzisă dezbaterea?! Evident, pentru că nu mai există mult timp la dispoziție. Evident, pentru că proiectul Bugetului de Stat pentru anul 2018 nu a fost depus în termenul prevăzut de lege. Trebuia să intre în dezbaterea Parlamentului României în luna noiembrie 2017 și a intrat în luna decembrie (sic!) Exact o lună de dezbatere a trebuit să fie sacrificată în folosul nimănui sau, mai explicit, în defavoarea democrației care în astfel de condiții se vede a fi sacrificat. Este caricatura momentului modul în care funcționează astăzi votul majoritar în Parlament, chiar și numai pentru că toate liniile sunt parcă voit exagerate și puse la dispoziția hohotului amar de râs. Suntem din ce în ce mai conștienți că nu merităm să ni se întâmple ceea ce ni se întâmplă, pentru că ne dăm seama, din ce în ce mai vizibil, că am fost din nou luați de proști sau, mai există o variantă, aceea în care noi să fim de-a dreptul proști de-a binelea. Proști sadea! Proști fără nici o șansă de a ne reveni sau măcar de a lumina cerul cu mâinile pe piept să dăm țării măcar o producție semnificativă de eroi naționali.

Astăzi țara este nu numai divizată, nu numai fracturată, cât mai ales este înstrăinată, exportată  în cele patru colțuri ale lumii! Din nici o direcție nu ne vine speranța că putem să mergem împreună înainte. Dacă de jur împrejurul nostru sunt o diversitate pregnantă de ”toți o apă și un pământ”, nu ne rămâne decât să privim înspre un Dragnea blajin, mămos, sfătos, la lumina zilei, dar care, la căderea întunericului, se transformă (fără știrea lui, spun apropiații) într-un vampir veros, ”fără mama, fără tată”, doar cu orgoliile lui nemăsurate: să fie el șeful, să fie el primul ministru, să fie el cel care le știe pe toate și le combină pe toate. Un astfel de personaj ar fi fost un bun lider de partid cu stea în frunte, dar nu prea are ce să caute într-o democrație ce se vrea a fi autentică, spațiul în care miza cea mai mare este valoarea, atât ca prezență, cât și ca rezultat final al procesului de producție/creație. În cealaltă parte a eșichierului politic, acolo unde ne-am fi așteptat să fie contraponderea teleormăneanului, dăm peste o fântână a hliezelii fără conținut, peste o balerină fără poante, o ciudățenie slinoasă, cu apucături vădite a fi studiate clinic, un fel de chichi rău de tot, ajunsă în forul legislativ al țării cum mai poate să ajungă un rahat de câine în mijlocul trotuarului, cu aceeași libertate de înțeles pentru drepturile animalelor, dar fără sesizarea acelui cineva care își asumă strângerea mizeriei de pe domeniul public.

Pe cealaltă axă îl regăsim pe Ludovic Orban, ”pișcat de buce”, ca în poemul lui Mihai Ursachi, de această dată de corul măicuțelor liberale, imobilizate în strane, să nu provoace alte accidente de circulație pe drumul de la naos la altar. Acest personaj de desene animate, nu a reușit să înțeleagă încă menirea sa de lider al opoziției, fiind mult prea preocupat să-și rezolve dosarele cu Justiția, decât să pună o presiune reală și decisivă pe cei care fiind la putere a intrat de mult cu oiștea-n gard.

De cealaltă parte a axei dreptei, există un maidanez, pe care nu-l mai cheamă Vasile, ci Traian, dar care are același obicei de a lătra în neștire, chiar și atunci când trecătorii îi mai aruncă un os sau o bucată din viața lor condamnată a fi trăită bine!

Dacă ar trebui să facem și un total general, vom constata că nu ne mai rămâne nici măcar de o apă chioară, toate fondurile fiind consumate pe astfel de exerciții de democrație în care unii sunt răi și alții sunt buni, mai ales că răii tot timpul sunt pe celălalt trotuar, funcție de trotuarul de pe care privești. Suntem toți răi ! ar exclama cel din mijlocul șoselei, doar că aceste cuvinte au compus ultimul său strigăt pe această lume, după care s-a mai văzut spatele TIR-ului ucigaș dispărut în noapte!

ADI CRISTI