24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Începem să vorbim despre Marea Unire de la 1918 cu același simț de răspundere cu care am reușit într-o sută de ani să ne responsabilizăm crezul că suntem un popor ”unit în cuget și-n simțiri”. Avem această certitudine a unității poporului român, dar nu din instantaneele posta pe rețelele de socializare, adunate din piețele publice ale țării de astăzi, ci pur și simplu din examenele în premieră pe care poporul român a trebuit să le susțină de-a lungul anilor. Istoria este memoria care ne păstrează solidaritatea neamului la momente de restriște, atunci când ne-a fost amenință (nu o dată, nu de două ori) ființa națională. Fără nici un fel de excepție, de fiecare dată am reușit să fim mai puternici decât orice agresiune externă, păstrându-ne în matricea moștenirii de neam, de pământ și de limbă, astfel încât am ajuns astăzi după mai multe milenii de conlocuire cu tiparele arhaice ale spațiului definit de Poet: ”De la Nistru pân la Tisa”. În mare, putem să ne spunem, cu acoperire în fapte istorice, că suntem un popor stăpân pe soarta noastră, stăpân pe teritoriu lăsat nou ca sfântă moștenire, stăpân pe limba pe care nu am ezitat să o îngrijim și să o creștem. La acest nivel al preluării moștenirii de credință avem, fără doar și poate, conștiința națională a spațiului păstrător de osemintele străbunilor, cum doar un certificat de naștere îți mai poate confirma apartenența față de neamul tău de sânge, de neamul tău de limbă și de țărână. Noi, ca popor, nu venim de nicăieri. Noi am fost aici, în spațiul desenat încă din începuturi, pe pereții peșterilor, prin semnele descoperite la Tărtăria, acum 5500 de ani I.Hr., sau prin inconfundabile amprente ale civilizației Cucuteni, din aceeași perioadă, fără nici un fel de tăgadă, confuzie sau nelămuritoare situație. Dacă celelalte popoare de jur împrejurul nostru sau de aiurea s-au ocupat cu tot felul de cotropiri, cuceriri, jafuri sau crime, noi, poporul de la gurile Dunării, nu ne-am pierdut timpul cu așa ceva, fiind mult mai grijulii cu zestrea pe care de fiecare dată am lăsat-o moștenire, dar nu mai înavuțită, ci pur și simplu păstrată cât se poate de intactă, ferită de urgiile vremurilor. Au fost moment astrale, asemenea anului 1918, atunci când am reușit să aducem acasă întreg pământ românesc, vorbitorul limbii aceluiași neam, dar și momente sângeroase când aceeași vecini nu au ezitat să ne sfârtece țara, după cum le-au fost poftele de pământ și de bogății luate o dată cu viața bunilor și străbunilor noștri. Această hoție prin crimă, tâlhărie, nu poate fi iertată, nu poate fi uitată, mai ales că astăzi urmașii criminalilor din stânga și din dreapta hotarelor țării nu ezită să-și mai lingă degetele, arătându-ne în direct că poftele ce-au poftit nu s-au oprit doar la ceea ce urmașii lor au sfârtecat din pământul limbi române, încercând fără odihnă să ne atace, să ne hărțuiască, să ne mențină tot timpul treji, la hotare. Chiar dacă o asemenea presiune ne-a educat reflexul de a fi vigilenți și în momentele în care liniștea și tihna ne duceau în ridicol spaima noastră condiționată, nu de puține ori ne-am dat seama că doar așa am reușit să depășim situațiile limită de care era să profite Marele Urs de la răsărit. Și pentru că am dat-o pe fabulă, să identificăm și la Apus o vecină din familia coțofenelor, răutăcioase, guralive și greu de mulțumit, la care mai putem adăuga câteva caracteristici umane, acelea de mincinoasă, hoață, neobrăzată, curvă (practicanta celei mai vechi meserii din lume prin budoarele conductorilor lumii).
Ne apropiem de împlinirea a o sută de ani de când România a arătat lumii care îi sunt adevăratele dimensiuni, dar nu întru laudă, ci pur și simplu pentru ca aceasta să se obișnuiască să țină minte ca o Românie Mare, cu un popor luptător, cu un vecin în care se poate avea încredere, ospitalier și săritor în ajutorul celor aflați la necaz, dar, în același timp, intransigent și neiertător cu cei care râvnesc la bunul altuia.
Pregătirile marii uniri au durat relativ puțin aproape 60 de ani de când unirea celor două principate române Moldova și Țara Românească a dat voie limbii române să prindă curaj și să se așeze în matca ei firească și în Transilvania, provincie în care maghiara era limba saloanelor și cancelariilor grofilor, în timp ce limba română se auzea din stână în stână, pe la casele ciobanilor și a țăranilor umiliți și batjocoriți de neamul hunilor.
ADI CRISTI
