IAȘUL NU ESTE O ILUZIE

Iașul a fost din nou părăsit de cei care încă mai au bătături la pumnii cu ajutorul cărora s-au bătut în piept, arătându-și astfel atașamentul și mai ales voința de a face ceva pentru orașul care a dat țării, prin mari sacrificii materiale și umane, speranța consolidării pasului înainte, recuperării semnificativelor rămâneri în urmă ale unui spațiu care, doar în ultima jumătate a sec. al XIX-lea, a reușit să-și articuleze o conștiință națională modernă, demnă de a găsi acel numitor comun necesar dialogului cu restul țărilor europene.

România s-a născut la Iași nu mai este o găselniță lingvistică. Este o expresie care conține adevărul crud, rostit și însușit de toți cei care cred în adevăr, de toți cei cărora le pasă de moștenirea dreptului nostru de-a fi acolo unde s-a născut acest popor, ori de câte ori cineva încearcă să ne fure, să strecoare un pumn din pământul țării în buzunar, în valiză, ignorând avertismentul strămoșesc al acestor locuri: ”Pământul țării poate fi luat doar în gură!” – atunci când pedeapsa te ajunge din urmă, dacă vrei cu totdinadinsul să ții cont de avertismentul: ”Românii sunt foarte ospitalieri, dar și nemiloși! Te pun la masă, îți oferă un pat, dar te duc și la cimitir dacă încerci să le iei ce este a lor: țara, tradiția, memoria!

Iașul poate fi considerat nu numai spațiul în care s-a dat tonul la cântec pentru faptele istoriei neamului (care au contat decisiv, nu doar în nașterea și consolidarea națiunii române), cât mai ales și pentru faptul că aici Moldova a născut oameni mari, și tot aici s-a explicat de ce baciul moldovean a acceptat acel destin implacabil, de a se alătura morții, intimidând-o astfel, obligând-o să ofere acestui popor carpato-dunărean-pontic șansa de a-și cunoaşte veșnicia înainte de a-și cunoaște viitorul.

O astfel de retorică devine necesară în momentul în care observi că pretinșii prieteni, pretinșii ”săritori în ajutorul Moldovei”, de exemplu, sunt de fapt micimi, nemernici, cicisbei, pramatii, oameni fără conținut. Ei sunt fireștii absenți la astfel de întâlniri astrale ale istoriei neamului românesc. Avem garanția că România s-a născut la vedere și nu prin tot felul de jocuri de culise. Ne-am născut în mod natural și nu prin tot felul de cezariene, de intervenții chirurgicale, care ne-ar fi îndatorat. Suntem la fel de vii cum este Natura, cum este ”râul, ramul”, fără a avea nevoie pentru a respira aerul curat să ne folosim de tot felul de aparatură, conectată și deconectată de ilustrele eminențe cenușii din spatele ușilor închise ale cancelariilor lumii, care ar fi avut astfel pretenția că noi, românii, le vom rămâne veșnic datori. Și, totuși, acest tip de atitudine, paradoxal, nu ne este străină, chiar dacă noi, prin tot ceea ce am construit în această țară, nu am rămas datori nimănui, în afara prostiei și trădărilor noastre interne, singurele în măsură să ne fi deformat profilul moral al unui popor creștin, ale căror tradiții reușesc încă să ne păstreze în unitatea de neam și de țară.

Principalul nostru dușman este trădarea românului față de român. Orgoliile rănite și vanitățile exacerbate…ambițiile vulgare, mergând până la agresivitățile dușmăniei de moarte, sunt ingredientele specifice războiului fratricid.

Ceea ce se întâmplă astăzi în PSD, de exemplu, definește cel mai bine soarta poporului nostru aceea de a inventa dușmani în lipsa acestora. Se pare că, nu putem trăi în afara conflictelor, nu putem să ne iertăm liniștea pe care tot noi o construim, dar nu ca pe o finalitate, ci pur și simplu sub forma unei odioase viclenii, cu ajutorul căreia încercăm să ne atingem interesele, de regulă meschine, mărunte și greu de înțeles. Este ca și cum am fi pregătiți să ne dăm viața pentru un bilet de tramvai deja uzat, dar care ne lipsește din colecția lucrurilor inutile și fără valoare. Lipsa de responsabilitate a fiecăruia dintre noi, ușurința cu care am ajuns să ne  lăsăm înșelați, păcăliți, mințiți, fac din  noi cel mai vulnerabil moment al zilei, al anului, al mandatului, pentru ca, după inevitabilele alegeri, să o luăm de la capăt, să fim la fel de creduli, naivi și ușor de prostit de cei pe care noi, cu mânuța noastră, i-am votat, evident motivându-ne alegerea cu tot felul de argumente, pe cât de firești pe atât de lipsite de logică și de sens.

La Iași, de 24 ianuarie, din nou ni s-a confirmat( pentru a o sută cincizeci și nouă oară) că nimeni nu ne iubește cu adevărat, că toți cei care vin sau uită să vină la Iași sunt de fapt cei pe care noi singuri ni-i alegem, în afara marilor anonimi, cei care nu doresc să știm cum îi cheamă, dar care fac din Piața Unirii, din Hora Unirii, un moment de reală bucurie. Așa constatăm că totuşi nu suntem singuri, că există acea masă majoră care ne face să știm că Iașul nu este o iluzie, că tot cea ce se întâmplă în acest spațiu are ecouri profunde și reale. România s-a născut la Iași și trăiește poate, cel mai profund, la Iași!

ADI CRISTI