24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
De mult nu am mai scris despre presă. Despre starea presei în România. O fac astăzi, profitând de prezența invitatului meu în emisiune ”Iașul în direct”, de la postul de televiziune TELE M. Mă refer la prof.univ.dr. ing.mat. Daniel Condurache sau mai simplu, pentru cunoscătorii spațiului mass media, ”Boieru”, unul din fondatorii presei ieșene post-decembriste.
Să ne amintim de efervescența anilor 1990. De entuziasmul debordant al oamenilor care s-au trezit deodată liberi în mijlocul piețele publice ale orașelor încă întunecate. Au început atunci să strige, să cânte, să bucure de fuga dictatorului, să încerce să probeze libertatea, să vadă dacă le vine bine la tălpi, dacă nu-i sugrumă, dacă se simt confortabil în ea, atunci când merg, când aleargă, când stau pe loc. Mai apoi au început să ceară demiterea guvernelor, să-și facă public, în gura mare, drepturile, să-și afișeze nemulțumirile, pe care altădată le șoptea pe la colțuri de străzi întunecate sau doar în gândurile fiecăruia și acestea ascunse în cele mai întunecate cotloane ale îndrăznelii lor de a se gândi la așa ceva. Astfel, ne vom aminti și de setea nestăvilită a eliberărilor, de la gestul firesc de a merge oriunde te duce gândul și până la dreptul revendicat de a fi în mijlocul deciziilor care se iau și care te privesc în mod direct, chiar și numai prin prisma faptul că de ele depinde viața ta cea de toate zilele. Într-o astfel de rigoare s-a creat și primul conflict public șoptit și mai apoi strigat, între cei are au ajuns la Putere și cei care au fost nevoiți să îmbrace hainele opoziției politice, dar și cei care au mai rămas în stradă să întrebe: ”Dar cu noi cum rămâne?” Unei astfel de întrebări firești, printre puținele de bun simț la acea vreme, a trebuit să-i răspundă cineva, mai ales că, în acele vremuri, cel care era mai tare, cel care era mai șmecher, cel care se împingea mai vârtos era cel care trebuia să fie ascultat. Era cel care a început să dicteze, chiar dacă acest mecanism de a comunica pentru a se impune, făcut astfel pe care orală, prin țipete și rostogolirii pe caldarâmul piețelor publice încerca să ascundă analfabetismul celor care au pus mâna pe dreptul de a da decizii, de a împărții resursele țării, într-un moment în care cu siguranță că s-a înregistrat cea mai mare disoluție a autorității statului de drept, stat încă nesigur pe picioarele lui. Era perioada în care de fapt staul de drept, din regimul ce se dorea a fi democratic, își construia instituțiile cu ajutorul cărora să poată funcționa. Din acest moment s-au creat cele două falii Putere și Opoziție, pe scena politică a țării. Din aceste două segmente disproporționate ale puterii politice a început să se nască și cea de-a treia putere, puterea judecătorească. Aici a fost prima mare greșeală a implicării politicului în a fi părinții legitimi ai Puterii Judecătorești, putere investită și ea mai apoi cu statutul de putere independentă a statului de drept, alături de Legislativ și de Executiv. Cum lupta din primele zile ale capitalismului sălbatic, care ne-a smuls din mocirla comunismul ucigător, va să se dea după strategia lui descurcă-te singur, fiecare dintre cei 22 de milioane de români au continuat să exerseze spiritul turmei, numai că de această dată marea turmă anonimă s-a divizat în tot atâtea părți câte au fost asumate de fel de fel de conductori, de lideri. ”Unitatea de nezdruncinat a poporului român, strâns unit în jurul Partidului” a ajuns să fie vizualizată într-o sumedenie de formațiuni tribale, numite în modernitate partide politice, care din începuturi aveau două griji: Una valabilă doar la nivelul enunțului, care se mula perfect pe grija față de popor, și alta dosită, ascunsă, care era de fapt motivul decisiv pentru existența liderului, numit în acei ani ”locomotiva partidului”. Când conducătorul nu mai era performant pentru partid, atunci se încerca înlocuirea acestuia, indiferent cu s-a numit, indiferent cât de bine a construit partidul, indiferent de ce se va alege cu partidul după decapitarea liderului. Rațiunea exigenţei liderului într-un partid nu era dată de performanțele partidului în actul de guvernare, ci mai ales de cât de atent a fost liderul cu beneficiile pe care membrii acelui partid ar fi dorit să l aibă de pe urm guvernării. Într-un astfel de iarmaroc politici încă de la primele a acorduri false ale democrației cetățeanul de rând avea nevoie de un aliat, de un prieten, de un sfătuitor care să fie în stare să prezinte situația timpului prezent în termeni cât se poate de clari, aduși la suprafață din profunzimea cercetărilor jurnalistice, cercetări care să depășească statutul superficial al promisiunilor, zâmbetului larg, îmbrățișărilor de campanie electorală. Acel prieten nu putea fi altul decât ziaristul, ochiul care a început să veghează asupra societății, sesizându-i nu numai tulburările prezentului, dar și având posibilitatea de a emite predicții despre viitorul națiunii. Presa postdecembristă s-a dovedit a fi, astăzi, după 28 de ani de linia întâi, instituția cea mai performantă din cele patru puteri ale statului de drept, chiar dacă a patra, puterea mass media, a fost recunoscută doar la nivel de metaforă. Presa s-a dovedit a fi ”câinele de pază al societății”, cel puțin așa avea să fie recunoscută până în anii 2005-2007.
După erodarea puternică a mecanismelor de funcționare ale mass media speranța cetățeanului a fost pur și simplu transformată în altceva, într-un penibil actor care a devenit un fel de păcălici al scenei politice. (Va urma)
ADI CRISTI
