24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
De această dată am scăpat de o anume păcăleală executată la firul ierbii, într-o zi lucrătoare. În 2018, 1 aprilie a căzut într-o zi de odihnă, spațiul neutru, destinat mai mult odihnei decât reglărilor de conturi. Stă omul relaxat, de regulă pe domeniul său, ce poate fi apartamentul la bloc sau într-un boschete de pe marginea aleii, proaspăt ieșită din iarnă, și încearcă să lenevească, să uite de grijile zilei, să se destindă lăsându-se în brațele indiferenței, nepăsării, uitării de sine, lăsându-se pur și simplu purtat de destin încotro acesta vede cu ochii, fie ei închiși sau deschiși. Într-o astfel de zi deconectată de la aparate, păcăleala nu mai reușește să-și facă loc, nici măcar dând din coatele celor mai bune poante, celor mai neașteptate farse. Se poate spune că anul acesta am pierdut un moment de a ne lua la mișto, de a ne salva prin râs de cele mai bizare încordări ale momentului. Unii, mai hâtri, spun că s-au dus timpurile în care, de 1 aprilie, reușeai cu o știre nevinovată dar bine plasată să îngrozești o întreagă comunitate, astfel încât, dezmințirea de a doua zi să provoace una dintre cele mai bine primite relaxări, evident însoțite de cel mai sănătos hohot de râs, stare care nu poate să fie trecută cu vederea, ea aducând individului păcălit o adevărată resursă majoră energetică. Se încarcă omul de la pofta de râs, cu ajutorul căreia reușește să-și vindece spaima păcălelii. Astăzi, din acest spectacol strălucitor, nu a mai rămas decât amintirea care, privind-o de aproape, poate fi confundată cu un spațiu părăsit, în care ruina unui anume 1 Aprilie mai rezistă în mintea celor cândva păcăliți.
Trăim într-o lume a imprevizibilului. N-am obișnuit să recunoaștem că în imediata noastră apropierea de normalitate este deja un lucru spectaculos. Dacă facem lucruri normale înseamnă că suntem speciali, numai buni de premiați, eroi și așa mai departe. Anormalitatea este astăzi starea noastră de normalitate, ceea ce ne aruncă în ținutul nisipurilor mișcătoare, a mlaștinei în care fiecare dispariție a unuia dintre noi atrage cu de la sine și povestea sa, fiind practic o resetare de memoriei, o ștergere irecuperabilă, de genul a fost, nu mai este și nici nu va mai fi. Această ștergere ireversibilă din memoria timpului, a unuia dintre noi, ni se pare a fi ”o stare de normalitate” într-o lume în care nu ne mai pasă de cel de lângă noi, nu ne mai îngrijim de trecutul nostru, suntem mult prea fascinați de acel viitor care își tot amână sosirea, ceea ce nu face altceva decât să ne blocheze în viitor.
Dacă acest comentariu se referă la viața socială a acestui început de mileniu III, în care anxietatea a atins cotele imprevizibilului, suntem tentați să credem că: Asta e! Aici s-a ajuns. Mai rău decât atât nu se poate. Dumnezeu cu mila.
Dar, uite că se poate. Se poate și mai rău decât această stare de imprevizibil, de lipsă de stabilitate. Se poate pentru că există în această lume și poporul român, alintat pentru cunoscători ca fiind poporul lui Dumnezeu. Vai de mama noastră, că mai bine am fi poporul Nimănui, poporul care să fie plecat dis de dimineață în căutarea părinților. Ar fi fost mai bine pentru noi să fim poporul orfan de război, poporul care a reușit să învețe să se descurce singur, să aibă capacitatea de a-și pune la bătaie priceperea, talentul și creativitatea, pe care astăzi, chiar dacă le au, nu reușește să le armonizeze, să le pună în slujba lucrului bine făcut (cum avea să sesizeze neamțul din cetățeanul român, Klaus Iohannis).
Starea de umilință prin umilire directă, explicită, de blocaj al mânii întinse întru pomană și nu ajutor, mentalitatea de a primi de pomană, că suntem și noi, acolo, niște săraci, din neamul sărăntocilor, niște amărâți care avem mari nevoi, au reușit să ne transforme în veritabile aspiratoare de gunoaie, de lovituri sub centură, fiind practic luați de proști, rivalizând cu babuinii africani, cei care stau în palmieri și aruncă în trecători cu banane, în timp ce aceștia dau în ei cu pietre. Am dat puternicilor lumii bogățiile țării, în timp ce, în locul lor am primit la schimb ceea ce noi am avut cândva și am reușit în decembrie 1989 să le aruncăm pe geam: poliția politică, securitatea și ignorarea drepturilor și libertăților cetățenești. Granguri care au găsit România tentantă nu au ezitat să-și dea seama că acest popor minunat dacă este scăpat în libertatea asumată de regimul democrat, este vai și amar de țările lor, de economiile acestora, de competiția de la care nu ar mai putea face rabat, atât timp cât într-o lume civilizată sistemul axiologic este cel care face cărțile și stabilește învingătorii. Au spus și au făcut în așa fel încât România să-și tot amâne examenul de maturitate, inventând: mineriadele, protestele, Colectivul, legile justiției, toate fiind garnisite cu mișcări de stradă, ceea ce a dus la reacții care au reușit s îngrozească lumea, cancelariile acestora, făcând ca ambasadele la București să țipe, să urle, să pună batista pe țambal, într-un final. Astăzi se pare că am găsit o anume ieșire, care ar trebui să ne ducă în normalitate, prin desecretizările ciudatelor protocoale, care legalizau poliția politică, evident în numele independenței justiție, dar și imixtiunile brutale, grave și greu de explicat ale Comisiei Europene, în politica internă a unui stat membru UE! Oare pe acolo vor încăpea toți cei care nu s-au lăsat păcăliți de panaramele cu pancarde atent caligrafiate?
ADI CRISTI
