SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

Suntem în Săptămâna Patimilor, dar nu pentru că simțim nevoia de purificare prin suferință, ci pur și simplu pentru că încercăm să ne aducem aminte din străbuni de sacrificiul lui Iisus Hristos făcut în numele iertării păcatelor semenilor lui, de atunci și de-a pururi, în veacul vecilor, Amin!

Avem această libertate de a alege calea, de a alege drumul cel bun, de a fi fascinat de minunile dumnezeiești ale celui pornit dintre noi, ale celui de aceeași făptură cu noi, ale Fiului lui Dumnezeu care ne dă semne serioase de a crede că și Dumnezeu Tatăl, poate avea sensibilitatea și forța omului pus să încerce veșnicia, fie prin gând, fie prin faptă, fie prin spiritul care îl înalță mai sus decât îl poate ridica aspirațiile sale, visurile sale.

Săptămâna Patimilor poate fi înțeleasă și sub formă de invitație la supliciu, de încercare de a rezista la durerea pricinuită de tortura fizică la limita suportabilității, astfel încât agresivitatea să dea drumul la sânge și la urlet, să coloreze spaima în paloarea morții, să desprindă viața de pe trup asemenea scoarței unui copac jupuit, până la verdele tulpinii, astfel încât rana să fie ea însăși un urlet al durerii.

Nevoia de alinare, de îmbărbătare, de ridicare a unui zid protector între rana deschisă și furia mulțimii adunată pe Drumul Golgotei, face din Patimile lui Iisus Hristos o lecție deschisă a umilinței prin răbdare întru suferință. Apropierea noastră, după aproape două milenii (mai precis 1985 de ani, ce au trecut de la Răstignirea lui Hristos), explică de ce a fost necesar acest sacrificiu suprem, noi fiind proba vie a rezultatului ”tăierii mielului”, forma cea mai explicită a rezultatului pe care omenirea l-a obținut cu prețul sacrificiului suprem a Fiului lui Dumnezeu. Lucrarea a fost una dumnezeiască, atâta timp cât Iisus Hristos a fost nevoit să urmeze sfatul Tatălui Său, astfel încât în tot ceea ce a întreprins, de la Naștere și până la Răstignire, voința Lui a fost de fapt dorința Dumnezeului Tatăl.

Revenind la noi, la turma al cărui păstor a fost, este și va fi El, trebuie să fim cât se poate de conştienţi că, indiferent cât ne-am maimuțării noi, autoflagelându-ne, cu tot felul lovituri de bice, cu tot felul de cuie bătute în încheieturile mâinilor și la picioare, pe tot felul de cruci cărate mai întâi pe tot felul de drumuri, chiar și pe cel al Golgotei, nu vom reuși să repetăm Răstignire și mai apoi Învierea lui Iisus Hristos, chiar și numai pentru că nouă ne lipsește chemarea dumnezeiască, iubirea dumnezeiască, motivul pentru care fiecare dintre noi ar încerca acest sacrificiul. Nu avem forța necesară cuprinderii, oprindu-ne doar la a ne cunoaște curtea și familia, oricât de numeroasă ar putea să fie aceasta. Oricum, nu vom reuși să depășim ca arie de interes picătura de apă strecurată în valurile oceanului. Ne lipsește deci amplitudinea pe care a ridicat-o Iisus Hristos deasupra omenirii, venindu-i foarte ușor să ne adune de acolo de sus, unde dimensiunile devin cât se poate de firești adunării lor într-un pumn de stele, de exemplu.

Oamenii s-au învățat să repete, să fie cât se poate de influențabili atunci când cineva le-a spus că drumul cel bun nu este neapărat și drumul avantajelor celor care se aventurează pe el, chiar dacă, în aparență, această tentație a avantajelor imediate îi hipnotizează.

Vorbim acum despre patimi ca despre niște beneficii, în sensul în care se urmărește feedback-ul celor care suferă până la sânge, încercându-se identificarea unor urme de beneficii directe, pe care, nu de puține ori, au fost decontate ca fiind minuni dumnezeiești.

Omul din fața lui Dumnezeu este la fel de debusolat ca acela care nu crede în Dumnezeu. Pentru aceste două arhetipuri viața are același simbol al împlinirii, fără ca să existe cineva anume care să-i evalueze, să le spună ce este bine și ce este rău. Trecerea prin viață este drumul pe care se pot întâmpla cele mai neașteptate lucruri, cele mai neașteptate vinovății, cele mai bizare forme ce vor să fie o imagine fidelă, după chipul și asemănarea Tatălui Ceresc. Astfel de oameni ajung să treacă dincolo de sfințire, parcurgând cele nouă ceruri ale Împărăției, ajungând să stea de-a dreapta lui Dumnezeu.

Dar acesta nu poate fi decât un vis pentru restul oamenilor pe care Sărbătorile Pascale îi adună și îi bucură cu câte un ou înroșit, pregătindu-i pentru marea exclamație a Învierii.

ADI CRISTI