24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Restul e tăcere. Tăcere înghețată pe chipuri pierdute în spațiu fără formă. Un fel de disipare toată a gândurilor confuze, neiertător de confuze. Nimeni nu se mai întâlnește cu nimeni. Toți orbecăiesc în întuneric. Întunericul devine formă supremă de manifestare a tristeții, a îngândurării. Tristețea nu doare, nu este apăsătoare, dar nici nu zboară, nu dă din aripi, chiar și numai pentru că acestea nu mai au îngerul să-l pună păzitor, nu mai au rugăciunea să o poarte în Înaltul Cerului, acolo unde ar fi trebuit să fie lumină. Nu este lumină, cum de fapt nu mai este nici o sclipire. E beznă și nemișcare. Un fel de piatră văzută din exterior. Compactă, dură și neiertătoare cu cel mai mic firicel de lumină. Nu există lumină cum nu există mișcare, cum nu mai există clipirea scundei care ne numără. Fără numărătoare nici noi nu mai suntem decât la nivelul aducerilor aminte, atât cât mai poate să reziste desenul chipului nostru încrustat în stâncă. Aceasta este șansa ă fim și atunci când nu vom mai fi, atenți la ceea ce se întâmplă prin preajma noastră.
O vineri neagră, fără a fi hidoasă, fără a-și bălăngăni coasa, o simplă vineri înnegrită la focul durerii și al deznădejdi, după ce Iisus Hristos și-a dus crucea până la capăt. În această zi din marginea săptămânii, când s-a ajuns să se smulgă odihna dumnezeirii, Fiul Ascultător s-a lăsat în mâinile Tatălui și a dat voie lucrării să-l ucidă pentru a lua cu el păcatele semenilor săi de până atunci. Gestul suprem al sacrificiului este unul dintre puținele gesturi pe care Iisus Hristos nu le face pentru a fi repetate de credincioșii săi. Este una dintre puținele plăți pe care le face în contul iertării depline a tuturor celor care au greșit cu voie sau fără de voie. Nimeni nu este pedepsit să moară pentru ceva, decât dacă el atinge acea conștiință de sine care să-i motiveze sacrificiul suprem. Nu se moare pentru a câștiga concursul ”cine moare cel mai frumos”, sau ”cine moare cel mai repede”. Sacrificiul suprem are nevoie de un motiv serios care să justifice pe deplin alegerea acestui drum fără întoarcere pentru muritor. De regulă, moartea asumată ne împarte în eroi și sinucigași. Eroii sunt cei care plătesc cu jertfa vieții lor paza idealurilor de neam și de țară, în timp ce sinucigașii încearcă astfel să evadeze din neputința de a mai privi viața în ochi. Diferența între un erou și un sinucigaș este aceea că eroul pentru sacrificiu său suprem a găsit o țară și un popor, cărora nu ezită să se dedice, în timp ce sinucigașul se mulțumește să rămână pradă propriei sale singurătăți care în cele din urmă îl sugrumă.
Vinerea neagră ne aduce în față un alt tip de moarte asumată. de această dată Cel Răstignit știe precis că prin moartea sa va reuși să salveze nu numai un neam, nu numai un popor, ci toate neamurile și toate popoarele acestei lumi, în numele iubirii dumnezeiești. Știind că va muri și ne întreprinzând nimic să se apare, să se smulgă din brațele morții, plecând dintre cei vii doar Slăvindu-l pe Dumnezeu, Iisus Hristos s-a aflat la limita dintre erou și sinucigaș. Pe El l-a salvat de la moartea veșnică, predestinarea sa de a Învia, de a se Înălța și de a lua parte, alături de Dumnezeu Tatăl, la continua salvare a omenirii.
Astfel, în această zi ce nu poate fi înțeleasă ca fiind doar de o zi de doliu, doar o zi de durere, ci mai ales ar trebui înțeleasă sub forma cântecului de slavă, închinat lui Dumnezeu, Atotputernicul și Atotstăpânitorul. Prin el Iisus Hristos va reuși să învie, chiar dacă se poate spune că așa cum l-a înviat pe Lazăr, de exemplu, s-ar fi putut învia și singur, doar că El a ținut să aibă confirmarea Tatălui, acceptul Acestuia de a duce pe mai departe planul dumnezeiesc cu ajutorul căruia omenirea poate fi salvată, prin iertare și mântuire. Este bine să privim înspre tradițiile și obiceiurile creștine de pe la noi, din spațiul mioritic, pentru a avea o imagine cât se poate de complexă asupra urmelor lăsate de momentul originar al acestei zile de vineri, din Săptămâna Patimilor:
”În această zi se face pomenire de sfintele, mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Mântuitorului. Este ultima vineri din Postul Paştilor şi, potrivit tradiţiei, este zi de post negru, adică nu se bea decât apă toată ziua. Conform tradiţiei, în Vinerea Mare nu este bine să mănânci urzici şi nu e bine să fie folosit oţetul, pentru că pe cruce Iisus a fost bătut cu urzici, iar buzele Mântuitorului au fost udate cu oţet.
Vinerea Mare este zi aliturgică, adică nu se săvârşeşte niciuna dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principală din această zi este scoaterea Sfântului Epitaf din altar şi aşezarea lui pe o masă în mijlocul bisericii. Din străbuni se ştie că prin scoaterea Sfântului Epitaf retrăim coborârea de pe Cruce a lui Hristos şi pregătirea Trupului Său pentru înmormântare.
Din strămoşi se spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul şi şalele în cursul anului, iar dacă îşi şterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi”.
ADI CRISTI
