POPOR DEJA NĂUCIT

Cu sau fără voia sa, astăzi vom vorbi despre Klaus Iohannis.Nu este o coincidență de nume cu cel al președintelui țării, ci chiar vorbim despre el și numai despre cel care ocupă cea mai înaltă funcţie în stat, chiar dacă nicăieri nu se spune că președintele țării este șeful satului, funcție rămasă doar sub formă de cutumă și nicidecum de text juridic.

Oricum, nu ne deranjează dacă Klaus Werner Iohannis se recomndă sau este recomandat a fi șeful statului român și nu doar președintele țării, ales prin vot direct de către electoratul țării.

Se știe că cei patru președinți postdecembrişti (ajunşi la Palatul Cotroceni) au făcut cam tot ce le-a poftit inima, evident fiind împiedicaţi doar de bunul simț aflat sau nu la îndemâna alesului. Astfel am avut președinți împăciuitori, plasați deasupra scenei politice, chiar dacă nu a ezitat să țină cu copii lui (Ion Iliescu), am avut președinți ai conjuncturii, care în fond erau adevărați rătăciți prin funcția dovedită a fi mult prea largă pentru trupul lor (Emil Constantinescu). Am mai avut (n-am mai fi avut) președinți jucător, cei care au reușit să devină un soi de super-președinți, de supermani care decid singuri în numele tuturor și în locul celorlalte instituţii ale statului de drept. Președinți care au înflorit din semințele dictaturii comuniste, uitată în același pământ ce încă mai are în cuprinderea lui urmele apăsate ale Dictatorului de tristă amintire (Traian Bădescu). Și, iată, nu în ultimul rând, dar în ultimă enumerare (de până acum) românii s-au pricopsit cu un președinte robotizat, decupat din paginile de socializare, monosilabic și greu de impresionat, greu de dislocat din drumul pe care el singur și l-a ales. Seamănă, din depărtare, cu un președinte de țară atipic, pentru ca din apropiere să i se vadă fardul gros, care nu de puține ori îi crapă pe la colțurile buzelor, atunci când încearcă să-și probeze o anume ironie, greu de asimilat de etnia sa precisă, riguroasă și disciplinată, specifică neamțului și rigorii nemțești (Klaus Werner Iohannis).

Aceștia ne-au fost aleșii de până acum. Ce va urma, Dumnezeu cu mila! Trebuie să recunoaștem și să ne asumăm acest adevăr românii nu au avut niciodată președintele pe care l-ar fi meritat, ci doar conducători supremi care au fost dictați de conjunctura vremurilor. Am avut nevoie de concordie, de limpezirea entuziasmului (degradat de neștiința românilor de a se descurca singuri) l-am adus la Cotroceni pe Ion Iliescu, cel care s-a dovedit a fi, până astăzi, singurul om politic profesionist, căruia nu i-a lipsit decât o echipă de profesioniști. Am avut nevoie de un anonim îmbrăcat forțat cu aventurile unui Don Quijote dâmbovițean, care să insufle nevoia de schimbare a proastelor obiceiuri, cu un stat disproporționat de dezvoltat față de insectele din zona proprietății private  și astfel l-am desenat și decupat pe Emil Constantinescu. Un președinte pe care nu și l-a dorit nimeni să iasă așa cum a ieșit a fost Traian Băsescu, președintele jucător cel care a dominat scena politică timp de aproape un deceniu, fără ca să construiască ceva de reținut, reușind doar să distrugă și să viruseze ideea de stat de drept, de democraţie de independență a justiției. După terminarea celor două mandate prezidențiale la care a avut dreptul, Traian Băsescu a fost primul preşedinte postdecembrist care a devenit victima propriului său mecanism construit de el. Asupra familiei lui justiția băsesciană nu a ezitat să repete scena unui ”Saturn devorându-și copiii”. Românii în cele din urmă au decis să meargă pe mâna neamțului, gândind că este timpul să încerce formula: ”cine nu are un neamț în gospodăriei, să-și cumpere, fie și de la second-hand”! Cu Klaus Iohannis încă nu ne dăm seama cum ne mergem. Este mult prea încet pentru noi. Mult prea imobil și instabil pentru a ști când se ridică și când cade. Masivitatea sa ar trebui să ne insufle sentimentul de protecție, de stejar în spatele căruia suntem feriți de tot felul de vicisitudini al vremii. Așa ar trebui să fie, asta ar trebui să simtă poporul român, pus în fața unui fapt împlinit, dacă ținem cont astăzi că președintele nostru se pare că nu este chiar atât de mult al nostru. După felul în care reacționează seamănă mai mult cu un vânzător de țară, cu un trădător, care știe el ce știe, pe câte case ar risca să vândă România. Deocamdată este din ce în ce mai pregătit să se lupte cu actuala Putere, dar nu pentru că ar avea ceva împotriva ei, ci pur și simplu pentru că ”ai lui”, care l-au numit ”generalul”, au eșuat într-o opoziție caricaturală, de tot râsul plânsul, greu de articulat, greu de grupat într-o posibilă alternativă la guvernare. Klaus Werner Iohannis, în întregimea numelui său, a sesizat să umărul său de bivol poate fi necesar în susținerea paravanului necesar prichindelului Ludovic Orban strecurat pe sub ușa conducerii PNL și nimerit în fotoliul prezidențial, acolo unde marii oameni de stat liberali, dispăruți sub greutatea anilor, de la Brătieni, la Câmpeanu și Quintus, hodoronc tronc s-a trezit și Orban să se joace de-a liberalismul mileniului III. Astfel, în postura împingătorului la grămadă, Klaus Iohannis încearcă să ofere partidului (care l-a adus în linia întâi a Puterii, dar față de care nu prea are sentimente profunde, mai ales acum de când i-au fost retrase în linia secundă frumoasele, cele care l-au slujit cu abnegație și gesturi isterice (vezi Alina Gorgiu și Raluca Turcan) până în ziua în care au fost nevoite să lase partidul din poale și să se resemneze într-o stângace și simandicoasă opoziție internă de partid. Suntem astfel din nou confiscați, suntem din nou puți să mimăm, să ne fandosim cu tot felul de atitudini greu de înțeles. Încă nu suntem în stare să ieșim din ipocrizia enunțurilor lipsite de conținut, Viitorul țării noastre nu poate fi deturnat de la direcția pe care s-a înscris. Evident Klaus Iohannis se referea de la direcția…națională anticorupție, unitatea de elită a decredibilizării Justiției, a ridiculizării legii, a năucirii unui popor deja năucit de jumătate de secol de călcâi apăsat pe aortă.

ADI CRISTI